― Da, domnule Robert, răspunse Helena surâzând,  văzându-l aşa de hotărât. Aşa că, miss Grant, cele mai  mici amănunte ale acestui document vă sunt  cunoscute ca şi mie.

― Da, doamnă, răspunse fata, dar aş fi voit să văd  scrisul tatălui meu.

― Ei bine, mâine, mâine poate lordul Glenarvan va  fi înapoi. Soţul meu având cu el acest document, a voit  să-l supună comisarilor Amiralităţii, ca să obţină imediata trimitere a unei corăbii în căutarea  căpitanului Grant.

― E cu putinţă, doamnă? Aţi făcut aceasta pentru  noi?

― Da, draga mea, şi-l aştept pe lordul Glenarvan  dintr-un moment într-altul.

― Doamnă, zise tânăra fată cu un accent de  profundă recunoştinţă şi cu o înflăcărare religioasă,  lordul Glenarvan şi dumneavoastră, fiţi binecuvântaţi!

― Dragă copilă, răspunse lady Helena, nu merităm  nici o mulţumire; oricine în locul nostru ar fi făcut la  fel. Fie ca să se realizeze speranţele pe care v-am lăsat  să le întrezăriţi! Până la întoarcerea lordului Glenarvan  veţi locui la castel...

― Doamnă, răspunse fata, n-aş vrea să abuzez de  simpatia pe care o arătaţi unor străini.

― Străini, dragă copilă? Nici fratele dumitale şi nici  dumneata nu sunteţi străini în această casă şi vreau  ca la sosirea sa, lordul Glenarvan să aducă la  cunoştinţa copiilor căpitanului Grant ceea ce va face  pentru salvarea tatălui lor.

Nu se putea refuza o propunere făcută cu atâta  bunăvoinţă. A fost convenit deci, ca miss Grant  şi  fratele ei să aştepte la Malcolm-Castle întoarcerea  lordului Glenarvan.

 

 

Capitolul IV. O propunere a lady-ei  Glenarvan

 

În timpul convorbirii, lady Helena nu vorbise de  temerile exprimate în scrisorile lordului Glenarvan cu  privire la primirea făcută de către comisarii Amiralităţii  cererii sale. Nu a fost spus nici un cuvânt cu privire la  captivitatea căpitanului Grant în mijlocul indienilor. La  ce bun să mai întristezi pe sărmanii copii  şi să micşorezi speranţele ce încolţiseră în sufletele lor?  Lady Helena tăcuse deci în această privinţă, şi după ce  satisfăcu toate întrebările domnişoarei Grant, se  interesă la rândul ei despre viaţa-i, despre situaţia fetei  ce părea a fi singura protectoare a fratelui său.

Auzi o poveste simplă şi mişcătoare, care mări încă dragostea lady-ei Glenarvan pentru biata fiinţă.

Miss Mary şi Robert Grant erau singurii copii ai  căpitanului. Harry Grant îşi pierduse soţia la naşterea  lui Robert, şi în timpul lungilor sale călătorii îşi lăsa  copiii în grija unei verişoare bătrâne. Căpitanul Grant  era un ofiţer îndrăzneţ, un om care îşi cunoştea bine  meseria, bun marinar  şi totodată bun negustor,  reunind astfel o dublă aptitudine preţioasă skipper-ilor marinei comerciale. Copiii săi şi el locuiau în oraşul  Dundee, districtul Perth din Scoţia. Căpitanul Grant  era, deci, un copil al ţării; tatăl său, un preot din Saint  Katrine’s Church, îi dăduse o educaţie completă crezând că aceasta nu poate face rău nimănui, nici  chiar unui căpitan de corabie.

În timpul primelor sale călătorii pe mare, mai întâi  ca secund  şi apoi în calitate de  skipper, afacerile îi  reuşiră, şi câţiva ani după naşterea lui Robert, Harry  se găsea posesorul unei mici averi.

Atunci îi veni în minte o idee mare, care îi făcu  numele popular în Scoţia. Ca şi Glenarvanii şi câteva  familii mari din Lowlands{3}, el era separat cu inima,  dacă nu cu fapta, de cotropitoarea Anglie. În ochii lui  interesele  ţării sale nu puteau fi acelea ale anglosaxonilor, şi, pentru a le da o dezvoltare personală, se  hotărî să întemeieze o colonie întinsă scoţiană în unul  din continentele Oceaniei. Visa pentru viitor această independenţă de care Statele Unite dăduseră exemplu,  independenţă pe care Indiile şi Australia şi-o pot cuceri  într-o zi? Poate! Poate că lăsa să i se ghicească speranţele secrete. Se înţelege deci că guvernul  refuzase să dea o mână de ajutor proiectului său de  colonizare; făcu chiar căpitanului Grant dificultăţi care  în orice altă ţară l-ar fi deznădăjduit. Dar Harry nu se  dădu bătut; el făcu apel la patriotismul compatrioţilor  săi, îşi puse averea în serviciul cauzei sale, construi o  corabie  şi, ajutat de un echipaj de elită, după ce-şi  încredinţă copiii bătrânei sale rude, plecă pentru a  explora marile insule ale Pacificului. Era în anul 1861.  Timp de un an, până în mai 1862, avură veşti de la  dânsul; dar de la plecarea sa din Callao, din luna  iunie, nimeni nu mai auzi vorbindu-se de Britannia şi  „Gazeta Maritimă” deveni mută asupra soartei  căpitanului.