Doamna Bovary Read Online

acum cincisprezece zile, acum trei săptămâni... eram acolo!" Şi, încetul cu încetul, în amintirea ei şi fizionomiile începură să se amestece unele cu altele, uită melodiile cadrilului, nu-i mai apărură atât de limpede livrelele şi saloanele; câteva amănunte se şterseră cu totul, dar părerea de rău îi rămase.

IX

De multe ori, când Charles era plecat, se ducea să ia din dulap, dintre rufele împăturite, unde-o pusese, tabachera de mătase verde. Se uita la ea, o deschidea şi chiar îi sorbea mireasma căptuşelii, amestec de verbină şi tutun. A cui să fi fost?... A vicontelui. Era poate un cadou de la amanta lui. O brodase pe vreun micuţ gherghef de palisandru, instrument micuţ pe care-l putea ascunde ca să nu-l vadă nimeni, şi deasupra căruia trebuie să fi stat aplecate multe ceasuri în şir buclele mătăsoase ale visătoarei ce o lucrase. O adiere de dragoste trecuse prin ochiurile broderiei; fiecare împunsătură de ac prinsese acolo o speranţă sau o amintire, şi toate aceste fire de mătase, împletite, nu erau decât prelungirea aceleiaşi mute pasiuni. Apoi, într-o dimineaţă, vicontele o luase cu el. Despre ce oare vorbiseră ei pe când stătea acolo, pe marginile largi ale căminului, între vase de flori şi pendula "Pompadour"? Ea era la Tostes. Iar el, el era acum acolo, la Paris! Cum era acest Paris? Ce nume nemărginit! îl repeta în şoaptă, pentru plăcerea proprie; îi răsuna în urechi ca un clopot de catedrală, îi scânteia în faţa ochilor până şi pe eticheta borcanelor ei de pomadă.

Noaptea, când negustorii de peşte treceau cu căruţele pe sub ferestrele ei cântând La Marjolaine, se trezea; şi ascultând huruitul roţilor şinuite, care, la ieşirea din oraş, se domolea deodată cum da de pământ, îşi spunea: "Mâine ei au să fie acolo!"

Şi-i urmărea cu gândul, urcând şi coborând coastele, trecând prin sate, gonind pe drumul mare la lumina stelelor. Undeva, departe, da totdeauna de un loc nedesluşit, unde visul i se pierdea.

Îşi cumpără planul Parisului, şi cu vârful degetului făcea pe harta lui plimbări prin capitală. Cutreiera bulevardele, oprindu-se la fiecare colţ, la încrucişări, în faţa pătratelor albe care însemnau fiecare o casă. În cele din urmă, cu ochii obosiţi, închidea pleoapele şi vedea prin beznă becurile de gaz răsucindu-se în bătaia vântului şi scările caleştilor, care se desfăşurau zgomotos în faţa colonadelor teatrului.

Se abona la Corbeille, jurnalul femeilor, şi la Sylphe des salons. Citea cu nesaţ, fără să sară o iotă, toate cronicile premierelor, curselor şi seratelor, se interesa de debutul unei cântăreţe, de deschiderea unui magazin. Cunoştea modele noi, adresa celor mai buni croitori, zilele în care lumea buna ieşea la plimbare la Bois-de-Boulogne, sau se ducea la Opera. Studie în Eugene Sue{19} descrieri de mobile; îi citi pe Balzac şi pe George Sand, căutând să-şi potolească astfel, cu închipuirea, poftele ce-o mistuiau. Îşi aducea cartea chiar şi la masă şi întorcea filele, în timp ce Charles îi vorbea mâncând. Îşi amintea de viconte mereu, în tot ce citea. Căuta să-l pună alături de personajele inventate. Dar cercul al cărui centru era el se lărgi încetul cu încetul, şi aureola pe care o avea, îndepărtându-se de chipul lui, se revărsă mai departe, ca să ilumineze alte vise.

Şi astfel, Parisul, mai nemărginit decât oceanul, scânteia în ochii Emmei într-o lumină aurie. Viaţa multiplă care fremăta în această învălmăşeală îi apărea totuşi în frânturi, rânduită în tablouri deosebite. Emma nu întrezărea decât două sau trei dintre ele, care-i ascundeau pe toate celelalte şi care, ele singure, reprezentau omenirea întreagă. Lumea ambasadorilor călca pe parchete lucioase în saloane cu pereţi în oglinzi, în jurul unor mese ovale, acoperite cu un covor de catifea cu franjuri de aur. Mai erau acolo rochii cu trenă, mistere de nepătruns, nelinişti ascunse în dosul zâmbetelor. Venea apoi societatea duceselor: erau palide; se sculau la ora 4; femeile, bieţi îngeraşi! purtau dantele englezeşti la poalele jupoanelor, iar bărbaţii, capacităţi nebănuite sub aparenţe uşuratice, îşi omorau caii în curse de distracţie, se duceau la Baden să-şi petreacă sezonul de vară, şi, în cele din urmă, pe la vreo patruzeci de ani, se căsătoreau cu nişte moştenitoare bogate. În camerele separate de la restaurante, unde se ia masa după miezul nopţii, râdeau în lumina lumânărilor o mulţime pestriţă de literaţi şi actriţe. Aceştia erau risipitori ca nişte regi, plini de ambiţii himerice şi de deliruri fantastice. Era o viaţă mai presus de oricare alta, între cer şi pământ, în bătaia furtunilor, ceva sublim. Cât despre restul lumii, era pierdut pe undeva, fără să se ştie precis unde, ca şi cum n-ar fi existat.

De altfel, cu cât lucrurile îi erau mai aproape, cu atât mintea ei se depărta de ele.