Se dezbrăcă şi se ghemui în aşternut, lângă Charles, care dormea.

La dejun fu lume multă. Masa dură zece minute; nu se servi nici un lichior, ceea ce îl miră pe doctor. Apoi domnişoara d'Andervilliers strânse într-un coşuleţ bucăţelele de cozonac ca să le dea lebedelor din bazin şi porniră la plimbare, la sera încălzită, unde plante ciudate, cu ţepi zburliţi, se înălţau în piramide sub ghivece suspendate, care, ca nişte cuiburi de şerpi prea pline, lăsau să atârne peste margini vrejuri lungi, încolăcite. Sera de portocali, care era tocmai la capăt, ducea, pe sub un acoperiş, până la atenansele castelului. Marchizul, ca să facă plăcere Emmei, o luă să vadă grajdurile. Deasupra ieslelor în chip de panere, pe nişte plăci de porţelan, erau scrise cu litere negre numele cailor. Când treceau pe lângă ei, fiecare cal se frământa în boxa lui, plescăind din limbă. Podelele cămării în care se ţineau şeile luceau ca parchetul unui salon. Hamurile de trăsură atârnau în mijloc pe doi stâlpi care se învârteau, iar zăbalele, bicele, scările, frâiele erau înşirate în ordine, de-a lungul peretelui.

În timpul acesta, Charles se duse să roage pe un servitor să-i înhame calul la şaretă. O trase la scară, şi, după ce înghesuiră înăuntru toate pachetele, soţii Bovary, luându-şi rămas bun de la marchiz şi de la marchiză, plecară înapoi la Tostes.

Tăcută, Emma privea cum se învârtesc roţile. Stând pe marginea banchetei, Charles conducea cu braţele îndepărtate, şi căluţul mergea în buestru între hulubele prea largi peste el. Hăţurile lăsate în voie săltau pe crupă, ude de spumă, iar lădiţa, agăţată cu o funie la spate, bătea tare şi regulat în coşul şaretei.

Erau pe dealurile de la Thibourville, când deodată le trecură înainte nişte cavaleri cu trabucurile în gură. Emma avu impresia că unul dintre ei era vicontele; se întoarse, dar nu mai văzu în zare decât nişte capete care săltau în ritmul schimbător al trapului sau al galopului.

La un sfert de leghe mai încolo, Charles trebui să oprească un timp ca să lege cu o sfoară popritoarea care se rupsese.

Aruncând o ultimă privire asupra hamurilor, Charles văzu ceva pe jos, între picioarele calului, şi ridică o tabacheră, brodată toată cu mătase verde, având la mijloc un blazon care semăna cu o uşă de capelă.

— Sunt şi două trabucuri înăuntru, zise el; am să le fumez diseară, după masă.

— Cum, fumezi? întrebă ea,

— Câteodată, când am ocazia.

Vârî tabachera în buzunar şi dădu bici căluţului. Când ajunseră acasă, masa nu era gata. Doamna se înfurie. Nastasie răspunse obraznic.

— Pleacă! strigă Emma. Asta-i bătaie de joc, te dau afară!

La masă era supă de ceapă şi o bucată de viţel cu măcriş. Stând în faţa Emmei, Charles spuse, frecându-şi mâinile cu un aer fericit:

— Plăcut lucru să te vezi iar la tine acasă!

Se auzeau scâncetele Nastasiei. Charles ţinea întrucâtva la nenorocita asta de fată. Altădată, în timpul văduviei, când n-avea ce face, îi ţinuse de urât seri întregi de-a rândul. A fost prima lui clientă, cea mai veche cunoştinţă din partea locului.

— Ai dat-o afară de-a binelea? întrebă el în cele din urmă.

— Da. Cine mă împiedică? răspunse ea.

Apoi, cât li se aranja odaia, stătură la căldură în bucătărie. Charles începu să fumeze. Fuma ţuguind buzele, scuipând tot timpul, lăsându-se pe spate la fiecare pufăitură.

— O să-ţi facă rău, spuse ea dispreţuitor.

Lăsă trabucul şi alergă la robinet, să bea repede un pahar de apă rece. Apucând tabachera, Emma o aruncă iute în fundul dulapului.

Ziua următoare parcă nu se mai isprăvea. Emma se plimbă prin grădiniţă, tot întorcându-se mereu pe-aceleaşi alei, oprindu-se în faţa straturilor de flori, în faţa spalierului, în faţa preotului de ghips, privind înmărmurită toate aceste lucruri de altădată pe care le cunoştea atât de bine. Ce departe i se părea acum balul! Cine oare îndepărta atât de tare dimineaţa de alaltăieri de seara de astăzi? Călătoria la Vaubyessard făcuse o gaură în viaţa ei, aşa după cum, într-o singură noapte, furtuna sapă uneori în munţi o prăpastie. Totuşi, se resemna; strânse cu evlavie în scrin frumoasa ei toaletă, până şi pantofii de satin, ale căror tălpi erau îngălbenite de ceara lunecoasă a parchetului. Inima-i era la fel; frecându-se de bogăţie, prinsese şi ea deasupra ceva care n-avea să se mai şteargă.

Amintirea balului deveni deci pentru Emma o întreagă ocupaţie. În fiecare miercuri îşi spunea trezindu-se: "Ah! Acum opt zile...