Doamna Bovary Read Online

Era mereu pe drumuri, după afaceri. Alerga pe la avocaţi, la preşedintele tribunalului, nota scadenţele poliţelor, obţinea amânări, iar acasă citea, cosea, spăla, supraveghea lucrătorii, îi plătea, în timp ce, fără să se sinchisească de nimic, domnul, mereu toropit de-o somnolenţă îmbufnată, din care nu se trezea decât pentru a-i spune lucruri neplăcute, sta şi fuma la gura sobei, scuipând în cenuşă.

Când avură un copil, trebuiră să-l dea la o doică. Adus acasă, plodul fu răsfăţat ca un prinţ. Maică-sa îl îndopa cu dulceţuri; taică-său îl lăsa să alerge desculţ şi, ca să facă pe filozoful, spunea chiar că ar putea foarte bine să meargă gol de tot, ca puii animalelor. Potrivnic înclinaţiilor materne, avea în cap un anume ideal viril despre copilărie, după care încerca să-şi educe feciorul, voind să fie crescut cu asprime, după moda spartană, ca să ajungă voinic. Îl trimitea să se culce într-o odaie neîncălzită, îl învăţa să dea de duşcă pahare întregi de rom şi să-şi bată joc de procesiunile religioase. Dar, liniştit din fire, micuţul nu prea răspundea acestor strădanii. Maică-sa îl târa mereu după dânsa; îi tăia figuri în carton, îi spunea poveşti, îi ţinea monologuri fără sfârşit, pline de-o melancolică veselie şi de dulcegării copilăreşti. În singurătatea vieţii, femeia voi să retrăiască în acest copil toate vanităţile ei spulberate şi sfărâmate. Visa pentru el situaţii înalte, îl şi vedea mare, frumos, spiritual, căpătuit la poduri şi şosele sau în magistratură. Îl învăţă să citească şi să cânte două-trei romanţe scurte la un pian vechi de-al ei. Dar, la toate astea, domnul Bovary, care puţin se sinchisea de literatură, spunea că nu face să-şi bată capul. Au să aibă ei vreodată cu ce să-l ţină în şcolile statului, să-i cumpere vreo slujbă sau un fond de comerţ? De altfel, cu îndrăzneală, un om răzbate totdeauna în lume. Doamna Bovary îşi muşca buzele, şi copilul hoinărea prin sat.

Mergea în urma oamenilor care arau şi zvârlea cu bulgări în ciorile care zburau. Mânca mure pe marginea şanţurilor, păzea curcile cu o prăjină, zvânta brazdele cosite la vremea culesului, alerga prin pădure, când ploua juca ţintarul în pridvorul bisericii, iar în zilele de sărbătoare îl ruga pe paracliser să-l lase să tragă clopotele, ca să se spânzure cât era de lung de funia lor groasă şi să se simtă purtat în zborul ei.

Astfel crescu ca un stejar. Ajunse să aibă mâini puternice şi obraji rumeni.

Când avu doisprezece ani, maică-sa obţinu pentru el permisiunea de a învăţa carte. Îl însărcină cu asta pe preot. Dar lecţiile erau atât de scurte şi atât de neregulate, că nu puteau fi de mare folos. I le dădea, în clipele de răgaz, în altar, stând în picioare, şi de mântuială, între un botez şi o înmormântare; sau, când nu mai trebuia să plece, preotul trimitea să-i cheme elevul, după vecernie. Urcau în camera lui şi se instalau acolo; musculiţele şi fluturii de noapte se roteau în jurul lumânării. Era cald, copilul adormea; şi preotul, aţipind cu mâinile pe burtă, începea să sforăie cu gura căscată. Altă dată, când preotul se întorcea de la împărtăşania vreunui bolnav din împrejurimi şi-l zărea pe Charles hoinărind pe câmp, îl chema, îl dojenea vreun sfert de ceas şi nu pierdea prilejul să-l pună să conjuge un verb la umbra unui copac. Îi întrerupea un ropot de ploaie, sau vreo cunoştinţă care trecea pe acolo. De altfel, el era totdeauna mulţumit de elevul său; spunea chiar că tânărul avea o memorie foarte bună.

Charles nu putea să se mulţumească numai cu atât. Doamna fu energică. Ruşinat, sau mai degrabă obosit, domnul cedă fără împotrivire, dar mai aşteptară încă un an pentru ca băiatul să primească prima împărtăşanie.

Mai trecură şase luni; şi, anul următor, Charles fu în cele din urmă trimis la liceul din Rouen, unde-l duse chiar tatăl lui, către sfârşitul lui octombrie, în timpul iarmarocului de la Saint-Romain.

Ar fi acum cu neputinţă ca vreunul dintre noi să-şi mai aducă aminte ceva de el. Era un băiat potolit care se juca în timpul recreaţiilor, îşi făcea serios lecţiile în sala de meditaţie, atent în clasă, dormind bine în dormitor, mâncând bine în sufragerie. Avea drept corespondent un angrosist de fierărie din strada Ganterie, care-l scotea o dată pe luna, duminica, după ce-şi închidea prăvălia; îl trimitea să se plimbe în port, să se uite la vapoare, şi pe urmă îl aducea iar la liceu, pe la ora 7, înainte de masă. În fiecare joi seară îi scria mamei lui, cu cerneală roşie, o scrisoare lungă, sigilată cu trei peceţi de ceară; după aceea îşi mai arunca o dată ochii pe caietele de istorie, sau citea un vechi volum de Anaharsis{3} rătăcit prin sala de meditaţie. Când se plimba, sta de vorbă cu omul de serviciu, care era de la ţară, ca şi el.

Dându-şi mereu toată silinţa, se menţinu totdeauna printre elevii mijlocii, ba chiar o dată obţinu o primă menţiune la ştiinţele naturale.

Dar când să termine clasa a treia, părinţii îl retraseră de la liceu, ca să-l înscrie la Medicină, convinşi că va fi în stare să răzbească singur până la bacalaureat.

Maică-sa îi alese o cameră, la al patrulea etaj, care dădea spre L'Eau- de-Robec, la un boiangiu pe care-l cunoştea.