Hector Servadac Read Online

cutreierară călare perimetrul noului litoral şi, după ce isprăviră explorarea, nu mai avură alt gând decât să caute în afara insulei cauza a tot ce se întâmplase în această parte a Africii.

La 31 ianuarie goeleta era gata de plecare. Nici o altă schimbare nu se petrecuse în sistemul solar. Doar termometrele începuseră să arate o scădere uşoară a temperaturii, care fusese deosebit de ridicată în ultima lună. Oare să tragă de aici concluzia că mişcarea de revoluţie a globului în jurul Soarelui se făcea pe o nouă orbită? Nu se putea afirma nimic precis înainte de a lăsa să treacă vreo câteva zile..

În ce priveşte timpul, era tot frumos, fără cea mai mică schimbare, cu toate că alte straturi de vapori se strânseseră în aer, ducând la o anumită coborâre a barometrului. Nu era însă un motiv de natură să întârzie plecarea Dobrânei.

Rămânea de ştiut dacă Ben-Zuf îl va însoţi sau nu pe căpitan. O pricină, între multe altele destul de însemnate, îl sili să rămână pe insulă. Cei doi cai nu puteau fi îmbarcaţi pe goeleta care nu fusese amenajată în acest scop şi Ben-Zuf n-ar fi consimţit în ruptul capului să se despartă de Zefir şi Galette, mai ales de Galette. Dealtfel, supravegherea noului domeniu, posibilitatea ca nişte călători străini să poposească pe aceste meleaguri, grija celor câtorva turme care nu trebuiau lăsate cu totul în voia soartei în cazul, puţin probabil, în care ar ajunge singura resursă a supravieţuitorilor de pe insulă etc. Iată diferitele motive menite să-l facă pe Ben-Zuf să rămână locului, lucru pe care căpitanul Servadac îl încuviinţă în pofida părerii lui de rău. Pe deasupra, ordonanţa nu se expunea la nici o primejdie din câte se puteau prevedea dacă nu părăsea insula. Când noua stare de lucruri va fi cunoscută, vor veni să-l ia pe Ben-Zuf şi să-l repatrieze.

La 31 ianuarie, Ben-Zuf, puţin emoţionat cum singur recunoştea şi „investit cu toate prerogativele guvernatorului", îşi luă rămas bun de la căpitanul Servadac. El îl rugă pe ofiţer, în caz că din întâmplare va ajunge până în Montmartre, să vadă dacă „muntele" nu fusese mutat din loc de vreun fenomen oarecare. Şi Dobrâna, ieşind din golfuleţul cel îngust, pusă în mişcare de elice, pluti curând în larg.

Capitolul X. În care, cu luneta la ochi şi sonda în mână, sunt căutate urmele provinciei Alger

Dobrâna, măiestrit şi solid construită pe şantierele Insulei Wight, era o ambarcaţiune extrem de bună, de 200 de tone, destul de rezistentă pentru a face o călătorie în jurul lumii. Columb şi Magellan n-au avut vase nici pe departe atât de mari şi sigure, când s-au aventurat să străbată Atlanticul şi Pacificul. Afară de asta, Dobrâna avea în cambuză provizii pentru mai multe luni, ceea ce, la nevoie, îi îngăduia să facă înconjurul Mediteranei fără să se aprovizioneze în drum. E cazul să adăugăm că lestul ei n-a trebuit să fie mărit pe Insula Gurbi. Dacă după catastrofă, asemenea tuturor obiectelor, cântărea mai puţin, apa care o purta cântărea şi ea mai puţin. Raportul între cele două greutăţi era deci exact acelaşi şi Dobrâna se afla în aceleaşi condiţii de navigaţie.

Contele Timaşev nu era marinar. Aşa că dacă nu comanda, cel puţin conducerea goeletei îi revenea locotenentului Prokop.

Locotenentul era un om de 30 de ani. Născut pe moşia contelui, ca fiu al unui iobag eliberat cu mult înaintea faimosului edict al ţarului Alexandru, recunoştinţa şi prietenia pe care le purta fostului său stăpân îl făceau să-i fie devotat cu trup şi suflet. Admirabil marinar, învăţase meseria pe flota statului şi pe vasele de comerţ şi obţinuse brevetul de locotenent când trecu pe Dobrâna. Pe această goeletă contele călătorea cea mai mare parte a anului, colindând în timpul iernii Mediterana şi în timpul verii mările Nordului.

Locotenentul Prokop era un om foarte instruit şi în alte direcţii decât domeniul său de activitate. Îi făcea

9

cinste contelui Timaşev, şi lui însuşi, printr-o educaţie demnă de cel care îl crescuse. Dobrâna nu putea fi pe mâini mai bune. Pe deasupra, echipajul era excelent. Din el făceau parte mecanicul Tiglev, patru marinari: Niegoş, Tolstoi, Etkef, Panovka, şi bucătarul Moşel, toţi fiii celor ce munciseră pământul contelui Timaşev. Aceşti marinari nu se prea sinchiseau de schimbările produse în ordinea firii, de vreme ce fostul lor stăpân le împărtăşea soarta. Cât despre locotenentul Prokop, el era foarte neliniştit şi ştia că, în sinea lui, contele Timaşev era la fel de neliniştit.

Dobrâna se îndrepta deci spre est, mânată de pânze şi aburi, pe un vânt prielnic, şi ar fi înaintat cu siguranţă cu 11 noduri pe oră dacă valurile înalte nu iar fi tăiat din viteză.

Într-adevăr, cu toate că vântul care bătea de la vest — acum noul est — nu era decât o briză uşoară, marea, deşi nu prea zbuciumată, era supusă la diferenţe de nivel destul de mari. Şi nu era de mirare. Moleculele lichide, mai puţin grele datorită atracţiei mai reduse a Pământului, se ridicau chiar din cauza unei simple oscilaţii la înălţimi uriaşe. La timpul său, Arago, care aprecia la şapte până la opt metri cifra maximă a înălţimii celor mai mari talazuri, ar fi fost foarte surprins văzându-le cum ating 50 până la 60 de picioare.