Acolo unde credea că dă de continentul african nu mai vedea decât o insulă. Se temea oare că nu va găsi nici un loc adăpostit pe noua coastă şi că nu va putea trage la ţărm? Ar fi foarte nimerit ca Hector Servadac să caute un loc de acostare, în caz că goeleta ar fi şovăit să se apropie, şi, după ce l-ar fi găsit, să-l indice prin semnale.

În curând se văzu limpede că Dobrâna se îndrepta spre vechile guri ale Şelifului. Căpitanul Servadac luă pe loc o hotărâre. Puseră şeile pe Zefir şi Galette şi caii, purtându-i în spinare pe cei doi stăpâni ai lor, se avântară spre capătul de vest al insulei. Peste 20 de minute, ofiţerul de stat major şi ordonanţa descălecară şi începură să exploreze acea parte a litoralului.

Hector Servadac observă după puţină vreme că la cotitura capului, şi adăpostit de acesta, se găsea un golfuleţ unde un vas de mic tonaj putea să se adăpostească destul de bine. Golful era apărat spre larg de o puzderie de vârfuri de stânci printre care se putea trece printr-un canal îngust. Chiar pe timp de furtună apele trebuie să fi fost aici destul de liniştite. Dar tot cercetând cu grijă stâncile ţărmului, căpitanul Servadac descoperi deodată cu mare uimire că se găseau în acest loc urmele unor maree, foarte puternice, judecând după fâşiile lungi de iarbă de mare.

— Ei, asta-i bună! exclamă el. Nu cumva sunt maree veritabile acum în Mediterana?

Era de netăgăduit că fluxul şi refluxul au fost puternice şi chiar de o înălţime considerabilă — nouă ciudăţenie pe lângă atâtea altele, căci până atunci mareele fuseseră aproape necunoscute în bazinul mediteranean. Se putea vedea însă, cu toate acestea, că de la cea mai înaltă dintre maree, datorată fără îndoială vecinătăţii uriaşului disc în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, fenomenul slăbise mereu şi că scăzuse acum până la modestele proporţii care-l caracterizaseră înainte de catastrofă.

Dar, după ce-şi însemnă în minte ceea ce remarcase, căpitanul Servadac nu se mai ocupă decât de Dobrâna.

Goeleta se afla acum la cel mult doi sau trei kilometri de litoral. Semnalele făcute nu puteau să treacă neobservate şi să fie neînţelese, într-adevăr, nava îşi schimbă direcţia şi începu să strângă din pânze. Nu trecu mult şi toate pânzele fură coborâte, în afară de cele două vele, trinca şi marele foc, aşa încât să poată fi uşor manevrată de timonier. În sfârşit, goeleta înconjură capul insulei, coti, şi, manevrând către canalul pe care cu un gest îl arăta ofiţerul de stat major, intră cu îndrăzneală în golf. Peste câteva minute, ancora muşca nisipul din adâncul golfului, barca era lăsată pe apă, iar contele Timaşev debarca pe ţărm.

Căpitanul Servadac alergă spre el.

—       Domnule conte, strigă el înaintea oricărei explicaţii, ce s-a întâmplat?

Contele Timaşev, un om distant, care-şi păstra sângele rece în orice împrejurare, se deosebea mult de impetuosul ofiţer francez. El se înclină uşor şi cu un accent specific rusesc spuse:

—       Domnule căpitan, înaintea oricăror explicaţii, îngăduiţi-mi să vă încredinţez că nu mă aşteptam la cinstea de a vă revedea aici. V-am lăsat pe un continent şi vă regăsesc pe o insulă...

—       Şi încă rămânând pe loc, domnule conte.

—       Ştiu, domnule căpitan, şi vă rog să mă iertaţi că n-am venit la întâlnire aşa cum ne-am înţeles, dar...

—       Oh, domnule conte, se grăbi să-l asigure căpitanul Servadac, o să vorbim mai târziu despre asta, dacă sunteţi de acord.

—       Vă stau oricând la dispoziţie.

—       Şi eu rămân la dispoziţia dumneavoastră. Dar lăsaţi-mă, înainte de orice, să-mi repet întrebarea: ce s-a întâmplat?

—       Eu credeam că dumneavoastră mă puteţi lămuri, domnule căpitan.

—       Cum? Nu ştiţi nimic?

—       Nimic.

—       Şi nu-mi puteţi spune în urma cărui cataclism această porţiune din continentul african s-a preschimbat în insulă?

—       Mi-e cu neputinţă.

—       Nici cât de întinse sunt urmările catastrofei?

—       Nu ştiu mai mult decât dumneavoastră, domnule căpitan.

—       Dar măcar puteţi să-mi spuneţi dacă pe coasta de nord a Mediteranei...

—       Dar oare e tot Mediterana? îl întrerupse contele Timaşev pe căpitanul Servadac punându-i această ciudată întrebare.

—       Dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine decât mine, domnule conte, de vreme ce aţi cutreierat-o.

—       N-am cutreierat-o defel.

—       Nu v-aţi oprit în nici un punct de pe coastă?

—       Nici o zi, nici o oră şi nici n-am aflat vreo bucată de pământ.

Ofiţerul de stat major se uita uluit la interlocutorul său.

—       Domnule conte, dar cel puţin aţi observat că de la 1 ianuarie răsăritul a luat locul apusului?

—       Da.

—       Că ziua nu are decât şase ore?

—       Într-adevăr, doar atât.

—       Că a scăzut puterea de atracţie a Pământului?

—       Întocmai.

—       Că ne-am pierdut luna de pe cer?

—       Cu desăvârşire.

—       Că eram gata să ne ciocnim cu Venus?

—       Precum spuneţi.

—       Şi că, deci, mişcările de revoluţie şi de rotaţie ale globului terestru s-au schimbat?

—       Nimic mai sigur decât acest fapt.

—       Domnule conte, grăi căpitanul Servadac, vă rog să-mi iertaţi mirarea. Ştiam că nu vă voi spune nimic nou, dar mă aşteptam să aflu de la dumneavoastră multe lucruri.

—       Nu ştiu nimic altceva, domnule căpitan, răspunse contele Timaşev, decât că în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie veneam pe mare la întâlnirea noastră când goeleta mea fu deodată ridicată de un val uriaş până la o înălţime de necuprins. Elementele au fost, pare-se, răscolite de un fenomen ale cărui cauze îmi scapă. De atunci am rătăcit la voia întâmplării, mai ales că m-a lăsat şi maşina, care suferise câteva stricăciuni din pricina furtunii îngrozitoare care a bântuit câteva zile în şir. E o minune că Dobrâna a rezistat şi am pus acest miracol în seama faptului că, ocupând centrul marelui ciclon, vasul nu s-a clintit decât foarte puţin sub acţiunea elementelor naturii. Iată de ce n-am văzut nici o fâşie de pământ şi insula aceasta e prima care mi s-a înfăţişat înaintea ochilor.

—       În cazul acesta, domnule conte, răspunse plin de avânt căpitanul Servadac, trebuie s-o pornim iar pe mare, să explorăm Mediterana şi să vedem până unde şi-a semănat dezastrele cataclismul care a avut loc.

—       Asta-i şi părerea mea.

—       Mă luaţi şi pe mine la bord, domnule conte?

—       Da, domnule căpitan, chiar dacă ar fi să facem înconjurul lumii.

—       Oh! înconjurul Mediteranei ajunge.

—       Cine ne garantează, îi răspunse contele Timaşev, clătinând din cap, că înconjurul Mediteranei nu-i acum şi înconjurul lumii?

Căpitanul Servadac nu mai continuă convorbirea şi căzu pe gânduri.

Nu le rămânea altceva de făcut decât ceea ce hotărâseră, adică să cerceteze, sau mai bine-zis, să caute ce mai rămăsese din ţărmul african, să meargă la Alger pentru a afla ştiri privitoare la restul universului locuit şi apoi, dacă partea de sud a litoralului mediteranean a pierit cu desăvârşire, să revină spre nord pentru a se pune în legătură cu populaţia de pe coasta europeană.

Până atunci însă trebuiau să aştepte ca stricăciunile maşinii de pe Dobrâna să fie reparate. Mai multe ţevi din interiorul cazanului se spărseseră şi apa se scurgea în cuptoare. Nu se putea încălzi maşina cu aburi înainte ca reparaţiile necesare să fie efectuate. Ca să navighezi numai cu pânzele era în acelaşi timp şi anevoios şi încet, dacă marea era furtunoasă şi vântul potrivnic. Or, cum Dobrâna, aprovizionată la porţile Orientului pentru o lungă campanie, mai avea cărbuni pentru două luni în cala ei, era mai bine să folosească acest combustibil pentru o călătorie rapidă, chit că vor trebui să se reaprovizioneze la prima escală. Deci, nici o şovăială în această privinţă.

Din fericire, avariile putură să fie reparate foarte repede. Printre materialele de pe goeleta se găseau mai multe ţevi de rezervă care înlocuiră pe cele vechi, ieşite din uz. Trei zile după sosirea contelui pe Insula Gurbi cazanul Dobrânei era pus din nou în funcţiune.

În timpul şederii sale pe insulă, Hector Servadac îşi pusese oaspetele la curent cu ceea ce observase pe micul său domeniu. Amândoi.