Şi căpitanul poet începu astfel:

Dacă iubeşti cu adevărat E simplu, fără de cuvinte...

„Da! Simplu, adică cinstit în vederea căsătoriei, şi eu care vorbesc... Drace! Nu mai merge! Incomode rimele astea în «at». Ce idee am avut să-mi croiesc rondelul după ele".

—       Hei, Ben-Zuf!

Ben-Zuf era ordonanţa căpitanului Servadac.

—       Da, domnule căpitan! răspunse Ben-Zuf.

—       Ai scris vreodată versuri?

—       Nu, domnule căpitan, dar am văzut pe cineva cum le face.

—       Pe cine?

—       Pe un clovn într-o baracă de somnambul, într-o seară la o serbare în Montmartre.

—       Şi ţii minte versurile clovnului?

—       Iată-le, domnule căpitan:

Intraţi! E fericirea cea mai mare

Şi veţi ieşi cu toţi vrăjiţi!

Aici vedeţi pe cea care-o iubiţi

Şi iubiţi sunteţi de care!

—       Drace! Sunt groaznice versurile tale.

—       Pentru că nu sunt un cânticel cu floricele al unui filfizon, domnule căpitan. Dacă ar fi, ar valora cât multe altele.

—       Taci, Ben-Zuf! strigă Hector Servadac. Taci! Mi-a venit, în sfârşit, în minte a treia şi a patra rimă:

Dacă iubeşti cu adevărat

E simplu fără de cuvinte...

De dragoste să fii încredinţat

Mai mult decât de jurăminte!

Dar cu toate strădaniile sale poetice, căpitanul Servadac nu putu să mai înainteze cu rondelul şi, la ora şase, când se înapoie la gurbi, rămăsese tot la primul său catren.

Capitolul II. În care sunt prezentaţi, din punct de vedere fizic şi moral, căpitanul Servadac şi ordonanţa sa, Ben-Zuf

În acel an şi la acea dată se putea citi în statele de serviciu ale Ministerului de război:

„Servadac (Hector), născut la 19 iulie 18... la Saint- Trelody, cantonul şi districtul Lespare, departamentul Gironde.

Avere: o mie două sute de franci rentă.

Durata serviciului: 14 ani 3 luni şi 5 zile.

Detalii din serviciu şi campanii: Şcoala militară Saint-Cyr: 2 ani. Şcoala de aplicaţie: 2 ani. La regimentul 87 de front: 2 ani. La 3 vânători: 2 ani. Algeria: 7 ani. Campania din Sudan, Campania din Japonia.

Poziţia: Căpitan de stat major la Mostaganem.

Decoraţii: Cavaler al legiunii de onoare din 13 martie 18..."

Hector Servadac avea 30 de ani. Orfan, fără familie, aproape fără avere, dornic de glorie dacă nu de bani, cam înflăcărat, înzestrat cu acel spirit înnăscut de a fi totdeauna gata de atac ca şi de ripostă, suflet generos, curajos în orice încercare, vădit ocrotit de Dumnezeul bătăliilor pe care nu-l scutea de emoţii puternice, deloc palavragiu pentru un copil dintre cele două mări, alăptat timp de 20 de luni de o voinică podgoreancă din Medoc, adevărat urmaş al eroilor care au înflorit în epocile de vitejie războinică, iată ce era, din punct de vedere moral, căpitanul Servadac. Se număra printre băieţii drăguţi, pe care natura pare să-i sortească unor întâmplări extraordinare şi care au ca naşă lângă leagănul lor pe zâna aventurilor şi pe zâna norocului.

Ca înfăţişare, Hector Servadac era un ofiţer fermecător, înalt de peste cinci picioare şi şase degete, zvelt, graţios, cu părul negru ondulat natural, mâini şi picioare frumoase, mustaţa galant răsucită, ochi albaştri cu privirea sinceră, într-un cuvânt, făcut să placă şi, putem spune, plăcând fără să arate prea mult că-şi dă seama de asta.

E cazul să recunoaştem că Servadac — o mărturisea chiar el de bună voie — nu era mai savant decât trebuia. „Noi nu sabotăm", spun ofiţerii de artilerie, înţelegând prin asta că nu se dau niciodată înapoi de la treabă. Hector Servadac, în schimb, „sabota" cu plăcere, fiind la fel de hoinar pe cât era de detestabil poet. Dar cu uşurinţa lui de a învăţa totul, de a asimila totul, putuse termina şcoala în condiţii bune şi să intre la statul major. Altminteri, desena bine, călărea admirabil şi neîmblânzitul cal de manej de la Saint- Cyr, urmaşul faimosului „Moş Toma", îşi găsise în el stăpânul.

Se povesteau despre el următoarele:

Într-o zi conducea în tranşee o companie de vânători. Într-un loc anume, creasta întăriturii, ciuruită de obuze, se prăbuşise şi, lipsindu-i înălţimea suficientă, nu-i mai apăra pe soldaţi împotriva tirului de artilerie care şuiera fără întrerupere. Aceştia şovăiră. Căpitanul Servadac se urcă atunci pe întărituri şi se culcă de-a lungul breşei, astupând-o în întregime cu trupul său.

— Treceţi acum, spuse el.

Şi compania trecu sub o grindină de gloanţe dintre care nici unul nu-l atinse pe ofiţerul de stat major.

De când terminase Şcoala de aplicaţii, cu excepţia a două campanii (Sudan şi Japonia), Hector Servadac fusese detaşat tot timpul în Algeria. La acea dată îndeplinea funcţia de ofiţer de stat major în subdivizia de la Mostaganem. Însărcinat, în special, cu lucrări topografice, pe porţiunea de litoral cuprinsă între Tenez şi gurile Şelifului, el locuia într-un gurbi care, de bine, de rău, îi slujea de adăpost. Dar nu se sinchisea el pentru atâta lucru. Îi plăcea să trăiască la aer curat, profitând de toată cantitatea de libertate pe care o poate avea un ofiţer. Mergând când pe jos, prin nisipuri de-a lungul ţărmului, când călare pe crestele falezei, nu se grăbea din cale-afară cu munca pe care trebuia s-o facă. Această viaţă semi-independentă îi convenea. Dealtfel, ocupaţiile nu-l absorbeau într-atât, încât să nu poată lua trenul de vreo două-trei ori pe săptămână şi să se ducă fie la recepţiile generalului din Oran, fie la serbările guvernatorului, la Alger, în una din aceste ocazii o văzuse pe d-na de L... , destinatara faimosului rondel din care îmbobocise numai primul catren. Era văduva unui colonel, tânără, foarte frumoasă, foarte rezervată, puţin distantă, se poate spune, şi nu remarca, sau nu voia să remarce, omagiile a căror ţintă era.