De aceea nici căpitanul Servadac nu îndrăznise încă să-i mărturisească dragostea sa. Ştia că are rivali, şi printre alţii, după cum s-a văzut, pe contele Timaşev. Tocmai această rivalitate îi făcea pe cei doi adversari să ia arma în mână, şi asta fără ca tânăra văduvă să bănuiască ceva. Dealtfel, aşa cum s-a arătat, numele ei, respectat de toată lumea, nu fusese pronunţat.

Împreună cu Servadac locuia în gurbi şi ordonanţa sa, Ben-Zuf.

Ben-Zuf era devotat cu trup şi suflet ofiţerului pe care avea cinstea să-l „perie". Dacă ar fi fost să aleagă între funcţia de aghiotant al guvernatorului general din Algeria şi cea de ordonanţă a căpitanului Servadac,

Ben-Zuf n-ar fi şovăit nici o clipă măcar. Dar dacă, în ce-l privea, nu era călăuzit de nici o ambiţie personală, altfel se punea problema când era vorba de ofiţerul lui, şi în fiecare dimineaţă se uita dacă nu cumva înfloriseră câteva trese noi pe umărul stâng al uniformei căpitanului de stat major.

Numele ordonanţei putea să te facă să crezi că bravul soldat era un localnic algerian. De loc. Ben-Zuf nu era decât o poreclă. Să vedem acum de ce i se dăduse această poreclă, când pe el îl chema Laurent? De ce Ben, de vreme ce era din Paris, chiar din Montmartre? Ei bine, asta era una din anomaliile pe care până şi cei mai savanţi etimologi n-ar fi reuşit s-o explice. Or, nu numai că Ben-Zuf era din Montmartre, dar era originar chiar de pe vestita înălţime cu acest nume, văzând lumina zilei între turnul Solferino şi moara Galette. Ei, când ai avut fericirea să te naşti în aceste condiţii excepţionale, este foarte firesc să simţi pentru dealul natal o admiraţie fără margini şi să nu vezi nimic mai desăvârşit pe lume! În consecinţă, în ochii ordonanţei, Montmartre era singurul munte serios din Univers, şi cartierul cu acelaşi nume un compus al tuturor minunilor globului. Ben-Zuf călătorise destul de mult. Dar, dacă-l ascultai, parcă nu văzuse, în oricare ţară ai fi dorit, decât nişte Montmartre, mai mari poate, dar fără îndoială mai puţin pitoreşti. Oare în Montmartre nu găseşti o biserică preţuind cât catedrala din Burgos, cariere care nu sunt mai prejos de cele din Pantelique, un bazin care ar putea stârni gelozia Mediteranei, o moară care nu se mulţumeşte să producă o făină oarecare, ci una pentru nişte renumite foi de plăcintă, apoi mai are turnul Solferino care se ţine mai drept decât turnul din Pisa, un colţ de pădure, urmaş al pădurilor cu totul virgine, dinaintea invaziei celţilor şi, în sfârşit, un munte, un adevărat munte pe care numai invidioşii îndrăzneau să-l numească „deal". Îl puteai mai curând tăia în bucăţi pe Ben-Zuf decât să-l faci să recunoască că acest munte nu avea 5.000 de metri înălţime. Unde

9

întâlneşti, în întreaga lume, atâtea minunăţii strânse la un loc?

„Nicăieri!" răspundea Ben-Zuf oricui începea să găsească părerea lui puţin exagerată.

Nevinovată manie, la urma urmei! De fapt, Ben-Zuf n-avea decât o singură dorinţă: să se reîntoarcă în Montmartre, pe deal, şi împreună cu căpitanul său, nu mai încape vorba, să-şi sfârşească zilele acolo unde le începuse. Aşa se face că Hector Servadac era pisat fără încetare cu frumuseţile neasemuite, strânse în al XVIII-lea arondisment al Parisului, încât începea să nu-l mai poată suferi. Cu toate astea Ben-Zuf nu se lăsa cu una cu două, hotărât să-l convertească pe căpitan, fiindcă nu voia să-l părăsească niciodată. Stagiul lui militar se terminase. Avusese chiar două concedii şi tocmai venise vremea să părăsească serviciul, la vârsta de 28 de ani, ca simplu vânător călare, clasa I, la regimentul 8, când fu ridicat la rangul de ordonanţă a lui Hector Servadac. Făcu campaniile cu ofiţerul său. Se bătu alături de el în mai multe împrejurări, şi încă cu atâta vitejie, încât fu propus pentru a fi decorat, dar el refuză, ca să poată rămâne mai departe ordonanţa căpitanului. Dacă Hector Servadac îi salvă viaţa lui Ben-Zuf în Japonia, Ben-Zuf îl scăpă de la moarte în timpul campaniei din Sudan. Acestea sunt lucruri de neuitat.

Pe scurt, iată de ce Ben-Zuf punea în slujba căpitanului de stat major două braţe de oţel, cum se spune în limbaj metalurgic, o sănătate de fier, care rezista la orice climă, o vigoare fizică care i-ar fi dat dreptul să se numească „meterezul din Montmartre" şi, în sfârşit, o inimă atotcutezătoare şi un devotament gata să treacă prin foc.

Trebuie să adăugăm că, dacă Ben-Zuf nu se arăta „poet", cum era căpitanul său, putea trece, în schimb, cel puţin drept o enciclopedie vie, o culegere nesecată de vorbe de duh, de glume şi palavre cazone. În această privinţă nu-l întrecea nimeni şi memoria lui fără greş furniza istorii cu zecile.

Căpitanul Servadac ştia cât valorează. Îl preţuia, îi trecea cu vederea destule toane, pe care buna dispoziţie de nezdruncinat a ordonanţei le făcea dealtfel suportabile şi, în anumite împrejurări, ştia să rostească acele cuvinte care îl leagă pe-un slujitor de stăpânul său.

Odată, între altele, când Ben-Zuf umbla iar cu gândul prin al XVIII-lea arondisment, îi spuse:

— Ben-Zuf, ştii că, la urma urmei, dacă dealul Montmartre ar avea cu numai 4705 metri mai mult, ar fi fost tot atât de înalt ca Mont Blanc?

Auzind această cugetare, ochii lui Ben-Zuf scăpărară şi din ziua aceea dealul şi căpitanul se contopiră în inima lui.

Capitolul III. În care se va vedea că inspiraţia poetică a căpitanului Servadac este întreruptă de un şoc neplăcut

Un gurbi nu-i altceva decât un soi de colibă, construită din bucăţi de lemn, care are un acoperiş de paie, numit de localnici „driss". Este ceva mai mult decât un cort arab, dar mult mai puţin decât o locuinţă de piatră sau de cărămidă.

Gurbiul unde stătea căpitanul Servadac nu era, deci, la drept vorbind, decât o cocioabă, şi nu ar fi ajuns pentru nevoile locuitorilor săi dacă nu i-ar fi uşurat sarcina un vechi post militar, o clădire de piatră care slujea drept adăpost lui Ben-Zuf şi celor doi cai. Postul fusese ocupat înainte de un detaşament de geniu şi se mai găseau în el o anumită cantitate de unelte, ca: târnăcoape, sape, lopeţi etc.

Fireşte, confortul lăsa de dorit în acest gurbi. Dar el nu era decât un sălaş provizoriu.