Se referea la primul catren. Înainte! Următoarele!

Rimele urmărite peste măsură de crâncen reveniră, în sfârşit, la apel, căci un rând roşu şi un rând albastru se aşternură în curând pe hârtie:

Discursuri pline de emfază

De ele ce-i nevoie?

„Ce naiba tot mormăie domnul căpitan! se întreba Ben-Zuf, întorcându-se când pe o coastă, când pe alta.

De mai bine de-un ceas se fâţâie ca un răcan care vine

9

din permisie."

Hector Servadac măsura cu paşi mari coliba, pradă furiei inspiraţiei poetice:

Departe de o lungă frază

Inima zburdă-n voie!

„Face versuri, bineînţeles, îşi spuse Ben-Zuf, aşezându-se în colţul lui în capul oaselor. Ce meserie zgomotoasă! Nu-i chip să dormi aici!" şi scoase un mormăit.

—       Ei! Ben-Zuf, ce ai? îl întrebă Servadac.

—       Nimic, domnule căpitan. Coşmarul obişnuit.

—       Du-te la dracu!

—       Ce n-aş da să plec la el imediat, murmură Ben- Zuf, mai ales dacă nu face versuri!

—       Animalul ăsta mi-a tăiat verva, rosti căpitanul. Ben-Zuf!

—       Prezent, domnule căpitan! răspunse ordonanţa care se ridică în picioare, cu o mână la beretă şi cu alta lipită de cusătura pantalonului.

—       Nu mişca, Ben-Zuf! Nu mişca! Cel puţin acum când am prins din zbor deznodământul rondelului. Şi, cu o voce inspirată, Hector Servadac adăugă cu gesturi mari, de poet:

Credeţi, amorul meu întreg

Şi sigur. Vă promit

Că vă iubesc... mă leg

Şi pentru...

Servadac nu apucă să sfârşească ultimul cuvânt că împreună cu Ben-Zuf fu aruncat la pământ cu o putere îngrozitoare.

Capitolul IV. Care permite cititorului să înmulţească la infinit semnele de mirare şi de întrebare

De ce, chiar în acea clipă, zarea se schimbă atât de neaşteptat şi de ciudat, încât ochiul priceput al unui marinar n-ar fi putut recunoaşte linia circulară unde trebuia să se contopească cerul cu apa?

De ce marea îşi ridica valurile la o înălţime pe care savanţii refuzau să o admită până atunci?

De ce, în mijlocul vuietelor pământului care crăpa, se auzea un bubuit îngrozitor, însoţit de felurite zgomote ca scrâşnetul datorat unei ruperi violente a schelăriei globului, mugetul valurilor ciocnindu-se la o adâncime neobişnuită, şuierul aerului absorbit ca în timpul unui ciclon?

De ce, în spaţiu, această strălucire extraordinară, mai puternică decât ploaia de scântei a unei aurore boreale, strălucire care cuprindea cerul şi făcea să pălească stelele de orice mărime?

De ce bazinul mediteranean, care o clipă parcă se golise, îşi umfla din nou apele cu neasemuită furie?

De ce discul Lunii părea să se mărească nemăsurat, ca şi cum, în câteva secunde, astrul nopţilor s-ar fi apropiat de la 96 de mii la 10 mii leghe de Pământ?

De ce, în sfârşit, o nouă planetă sferică uriaşă, strălucitoare, necunoscută de cosmografi, se ivi pe cer ca să se piardă în curând pe după straturi groase de nori?

În fine, ce fenomen straniu dezlănţuise acest cataclism care a tulburat atât de adânc pământul, marea, cerul, întreg spaţiul?

Cine ar fi putut spune? Şi oare rămăsese vreun locuitor, unul singur pe tot globul pământesc care să răspundă la aceste întrebări?

Capitolul V. În care se vorbeşte despre câteva modificări survenite în ordinea fizică a lucrurilor, fără a li se putea arăta cauza

Totuşi, nici o schimbare nu părea să se fi produs pe porţiunea litoralului algerian, mărginită la vest de malul drept al Şelifului şi la nord de Mediterana. Cu toate că zguduitura fusese foarte puternică, nici pe acest rodnic şes, puţin vălurit ici şi colo, nici pe linia în zigzag a falezei, nici pe marea peste măsură de zbuciumată, nimic nu indica vreo modificare care să fi schimbat aspectul geografic al locului. Postul de piatră, în afara unor părţi de zid serios dislocate, rezistase destul de bine. Cât despre gurbi, se prăbuşise ca un castel de cărţi de joc peste care un copil suflă ca să-l strice. Cei doi locuitori ai săi zăceau nemişcaţi la pământ, sub acoperişul de paie căzut. Căpitanul Servadac nu-şi veni în fire decât la două ore după catastrofă. La început îşi adună gândurile cu oarecare greutate, dar primele cuvinte pe care le pronunţă — şi asta nu va surprinde pe nimeni — fură ultimele versuri ale faimosului rondel, retezate în împrejurări atât de ciudate de pe buzele sale:

... mă leg

Şi pentru...

Apoi rosti numaidecât:

— Ei, ce s-a întâmplat?

La întrebarea pe care şi-o puse era greu de dat un răspuns. Ridicând braţul, reuşi să străpungă acoperişul de paie şi scoase capul prin spărtură.

Căpitanul Servadac privi în primul rând în jurul său. „Gurbiul la pământ!" strigă. „O fi trecut vreo trombă pe litoral!" Se pipăi. Nimic scrântit, nici măcar o zgârietură.

—       Drace! Şi ordonanţa mea?

Se ridică. Apoi strigă: „Ben-Zuf!"

La vocea căpitanul Servadac, un al doilea cap trecu prin acoperiş.

—       Prezent! răspunse Ben-Zuf

S-ar fi spus că ordonanţa nu aşteptase decât acest apel pentru a se prezenta la ordin.

—       Ai vreo idee ce s-a întâmplat, Ben-Zuf? întrebă Hector Servadac.

—       Ideea mea, domnule căpitan, este că ne trăim, pare-mi-se, ultimele clipe.

—       Nici gând! O trombă, Ben-Zuf, o simplă trombă.

—       Trombă să fie! răspunse filozofic ordonanţa. N- aveţi vreo fractură, domnule căpitan?

—       Nu, Ben-Zuf.

O clipă mai târziu, erau amândoi în picioare. Curăţară locul unde fusese gurbiul şi îşi regăsiră instrumentele, efectele, uneltele, armele aproape neatinse. Apoi ofiţerul de stat major grăi:

—       Cât e ceasul?

—       Cel puţin opt, răspunse Ben-Zuf, privind spre Soarele care se ridicase binişor deasupra orizontului.

—       Opt!

—       Cel puţin, domnule căpitan!

—       Să fie oare cu putinţă?

—       Da, şi trebuie să plecăm!

—       Să plecăm?

—       Fireşte, să mergem la întâlnirea noastră.

—       Ce întâlnire?

—       Întâlnirea cu contele      

—       Ah, la naiba, exclamă ofiţerul, eram gata să uit! Şi scoţându-şi ceasul din buzunar se îndreptă spre

Ben-Zuf. Ce-ai spus adineauri, Ben-Zuf? Eşti nebun! Nu-i nici două.

—       Două dimineaţa sau două după-amiază? i-o întoarse Ben-Zuf uitându-se la Soare.

Hector Servadac duse ceasul la ureche.

—       Merge, constată el.

—       Şi Soarele merge, răspunse ordonanţa. Într-adevăr, nu sta pe loc, având în vedere cât se

înălţase deasupra zării...

—       Ei, fir-ar să fie! exclamă Servadac.

—       Ce-aveţi, domnule căpitan?

—       O fi ora opt seara?

—       Seara?

—       Da, Soarele e la vest, şi e limpede că apune.

—       Să apună? În ruptul capului, domnule căpitan. Răsare, aşa cum vă văd şi mă vedeţi, ca un recrut când sună trâmbiţa. Asta-i! De când stăm de vorbă s-a

9

ridicat şi mai sus.

—       Soarele să se înalţe acum la vest!? murmură

9

căpitanul Servadac. Haida-de! Nu-i cu putinţă.

Totuşi, faptul era indiscutabil. Astrul strălucitor apărea acum deasupra apelor Şelifului şi parcurgea acel orizont occidental peste care până atunci trecuse a doua jumătate a arcului său diurn,

Hector Servadac înţelese fără greutate că un fenomen cu totul neobişnuit, în orice caz inexplicabil, schimbase nu poziţia Soarelui în universul sideral, ci sensul însuşi' al mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale.