Era uluitor. Imposibilul putea deci să devină realitate? Dacă ar fi avut lângă el pe unul din membrii Biroului de măsurare a longitudinii ar fi încercat să capete de la dânsul unele informaţii. Dar neputându-se bizui decât pe sine, hotărî:

—       Pe legea mea, asta-i priveşte pe astronomi. Am să văd peste opt zile ce spun ziarele.

Apoi, fără să mai stea mult timp să cerceteze cauzele acestui ciudat fenomen, îi porunci ordonanţei sale:

—       La drum! Oricare ar fi evenimentul care a avut loc şi chiar dacă toată mecanica terestră şi cerească ar fi întoarsă pe dos, trebuie să ajung primul pe teren ca să-i fac contelui Timaşev cinstea...

—       De a înfige sabia în el, completă Ben-Zuf.

Dacă, după ce constataseră aparenta modificare în mişcarea Soarelui, Hector Servadac şi ordonanţa sa ar fi avut dispoziţia să observe transformările geografice, care se petrecuseră brusc în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, ar fi fost izbiţi, desigur, de schimbările de necrezut care se produseseră în condiţiile atmosferice, într-adevăr, ca să vorbim mai întâi despre ei doi, gâfâiau, simţeau nevoia să respire mai repede, cum se întâmplă în timpul urcuşului pe munte, de parcă aerul din jur ar fi fost mai puţin dens şi, în consecinţă, mai puţin încărcat de oxigen. Afară de asta, vocea lor era mai slabă.

Aşadar, din două una, ori asurziseră pe jumătate, ori trebuiau să admită că aerul devenise deodată mai puţin propriu transmiterii sunetelor.

Dar transformările fizice pe care le-am pomenit nu-i impresionară în acel moment nici pe căpitanul Servadac, nici pe Ben-Zuf şi amândoi se îndreptară spre Şelif, luând-o pe cărarea prăpăstioasă a falezei.

Timpul, deosebit de ceţos în ajun, se schimbase. Cerul de-o culoare foarte ciudată se acoperi în curând de nori foarte joşi, ceea ce nu-ţi mai îngăduia să desluşeşti arcul luminos pe care Soarele îl trasează din zare în zare. Se simţea în aer ameninţarea unui potop, dacă nu a unei furtuni puternice. Totuşi, aceşti vapori, din pricină că nu se condensaseră până la capăt, nu ajungeau să se prefacă în picături de ploaie.

Marea care scălda acest ţărm era pentru prima oară cu desăvârşire pustie. Nici o pânză, nici o trâmbă de fum nu se desluşea pe fundalul cenuşiu al cerului şi apei. Cât despre zări — era oare o iluzie optică? — păreau foarte apropiate, atât cea care mărginea câmpia, cât şi cea de dincolo de litoral. Nemărginitele depărtări dispăruseră, ca să spunem aşa, ca şi cum convexitatea globului ar fi fost mai accentuată.

Căpitanul Servadac şi Ben-Zuf, mergând cu pasul iute, fără să schimbe nici un cuvânt, ar fi trebuit să străbată în scurt timp cei cinci kilometri care se întindeau între gurbi şi locul întâlnirii. Şi unul şi celălalt simţeau în dimineaţa aceea că aveau cu totul

9       9

altă constituţie fizică. Fără să-şi dea seama, erau deosebit de uşori la trup, ca şi cum ar fi avut aripi la picioare. Dacă ordonanţa ar fi vrut să-şi rostească cu glas tare gândul, ar fi zis că se simte „nu ştiu cum".

„Fără să mai punem la socoteală că am uitat să mâncăm zdravăn", şopti el.

Trebuie să recunoaştem că o astfel de scăpare nu intra în obiceiurile bunului soldat.

Deodată un fel de lătrat neplăcut se auzi în stânga drumului. Şi, în aceeaşi clipă, un şacal sări dintr-un tufiş. Animalul aparţinea unei specii caracteristice faunei africane, cu o blană stropită cu pete regulate, negre, şi cu o dungă neagră pe partea din faţă a labelor.

Şacalul poate fi primejdios în timpul nopţii, când vânează în haite mari. Singur e mai puţin periculos decât un câine. Ben-Zuf nu era omul să se sperie, dar nu-i plăceau şacalii, poate pentru că nu există nici o specie de a lor în fauna cartierului Montmartre.

Animalul, după ce ieşi din tufiş, se lipi de o stâncă ce măsura peste 10 metri înălţime. De acolo privea cu vădită îngrijorare spre cei doi călători. Ben-Zuf se prefăcu că-l ocheşte şi animalul, la această mişcare ameninţătoare, ajunse dintr-un salt drept în vârful stâncii, spre uimirea căpitanului şi a ordonanţei.

—       Ce săritor, exclamă Ben-Zuf. A făcut un salt de cel puţin treizeci de picioare până sus!

—       Aşa-i, pe legea mea! întări căpitanul Servadac, căzând pe gânduri. N-am văzut niciodată o asemenea săritură.

Şacalul se aşeză pe picioarele de dinapoi în vârful stâncii şi se uita batjocoritor la amândoi. Ben-Zuf se aplecă după o piatră vrând să-l gonească de acolo. Piatra era foarte mare şi, cu toate acestea, nu cântărea în mâna ordonanţei mai mult decât un burete uscat.

9

—       Şacalul dracului! zise el. Piatra asta nu face nici cât o ceapă degerată! Dar de ce o fi atât de mare şi atât de uşoară totodată?

Totuşi, neavând nimic altceva la îndemână, azvârli cu putere aşa-zisa ceapă degerată.

Nu-l nimeri pe şacal. Dar fapta lui, dovedind intenţii nu prea paşnice, fu de ajuns să-l pună pe fugă pe prevăzătorul animal, care, trecând peste hăţişuri şi perdele de arbori, dispăru cu un şir de salturi ca un uriaş cangur de cauciuc. Iar piatra, în loc să lovească ţinta, descrise o traiectorie foarte întinsă şi, spre marea mirare a lui Ben-Zuf, căzu la mai bine de 500 de paşi dincolo de stâncă.

—       Ei, drăcie! strigă el. Mă pot lua la întrecere acum cu un obuzier de calibrul patru!

Ben-Zuf se găsea în clipa aceea la câţiva metri în faţa căpitanului, lângă un şanţ plin cu apă, larg de vreo zece picioare, pe care trebuiau să-l treacă. Îşi făcu vânt şi sări cu îndemânarea unui gimnast.

—       Hei, Ben-Zuf, unde te duci? Ce te-a apucat? Ai să-ţi rupi picioarele, prostule!

Căpitanul Servadac strigă aceste cuvinte, văzând situaţia în care se afla ordonanţa sa care plutea în aer, la vreo 40 de picioare deasupra pământului.

La gândul că pe Ben-Zuf îl paşte o primejdie, Hector Servadac porni şi el să treacă şanţul; dar efortul pe care-l făcu îl duse de asemenea la o înălţime în nici un caz mai mică de 30 de picioare. Pe când urca se întâlni în drum cu Ben-Zuf care cobora.