Călătorii desluşeau cât se poate de bine peticul de pământ pe care trebuiau să ajungă cu orice preţ. Dar nu ştiau ce reprezintă acel pământ, dacă este un continent sau o insulă, fiindcă nu prea ştiau înspre ce parte a lumii îi târâse uraganul! Totuşi, trebuiau să ajungă pe ţărmul acela oricum ar fi fost el, locuit sau nu, primitor sau neprimitor.

Pe la orele patru după-amiază, se vedea bine că balonul nu se mai putea menţine în aer. Atingea din zbor suprafaţa apei, iar crestele valurilor uriaşe muiaseră de câteva ori partea de jos a plasei, îngreunând-o. Aerostatul nu se mai putea înălţa decât lăsându-se pe o parte, ca o pasăre lovită într-o aripă.

După o jumătate de oră, ajunseră la o milă de ţărm, dar în balonul turtit, dezumflat, cu suprafaţa brăzdată de cute groase, mai rămăsese doar foarte puţin gaz, în partea superioară. Călătorii, agăţaţi în plasă, deveniseră o povară prea mare pentru el şi în curând, pe jumătate cufundaţi în apă, începură să fie biciuiţi de valurile furioase ale oceanului. Pe neaşteptate, învelitoarea aerostatului se transformă într-o pungă în care sufla vântul, făcând-o să plutească asemenea unei corăbii pe care o împingea vântul din spate. Poate că astfel aveau să atingă în sfârşit ţărmul.

Ajunseră la câţiva metri de ţărm, când patru strigăte de groază izbucniră deodată. Deşi nu mai părea în stare să se ridice, balonul, lovit de un val uriaş, făcu un salt neaşteptat, ca şi cum ar fi fost uşurat deodată de încă o parte din greutate. El se ridică din nou la o mie cinci sute de picioare, unde întâlni un curent de aer, care îl făcu să plutească aproape paralel cu coasta, în loc să-l mâne direct spre uscat. După alte câteva minute, balonul se apropie din nou de coastă şi se prăbuşi în sfârşit pe nisipul ţărmului, departe de mal, unde nu mai ajungeau valurile.

Ajutându-se unul pe altul, călătorii izbutiră să iasă din ochiurile plasei. Balonul, uşurat de greutatea lor, fu luat din nou de vânt şi dispăru în larg, ca o pasăre rănită care, adunându-şi ultimele puteri, mai încearcă să zboare odată.

Nacela adăpostise cinci călători şi un câine, totuşi balonul aruncase pe ţărm numai patru persoane. Probabil că cel care lipsea fusese luat de valul ce lovise plasa, uşurând astfel balonul, căruia îi îngăduise să se mai ridice o dată în aer, pentru a se lăsa după câteva clipe pe ţărm.

De îndată ce simţiră pământul sub picioare, cei patru naufragiaţi, care meritau pe deplin acest nume, gândindu-se la cel care lipsea, începură să strige toţi deodată:

— Poate că încearcă să înoate spre ţărm! Trebuie să-l scăpăm! Să-l salvăm!

 

CAPITOLUL II

Un episod din timpul Războiului de Secesiune. Inginerul Cyrus Smith. Gedeon Spilett. Negrul Nab. Pencroff marinarul. Tânărul Harbert. O propunere neaşteptată. Întâlnire la ora zece seara. Plecare pe timp de furtună.

Călătorii zvârliţi de uragan pe ţărm nu erau nici aeronauţi de profesie, nici amatori de expediţii aeriene. Erau nişte prizonieri de război, care avuseseră îndrăzneala să fugă în împrejurări cu totul neobişnuite. De o sută de ori fuseseră pe punctul de a pieri! De sute de ori ar fi putut să-i prăvălească în abis balonul lor sfârtecat. Totuşi le fusese hărăzită o soartă neobişnuită, şi de aceea, în ziua de 20 martie, după ce fugiseră din Richmond, capitala Virginiei, se aflau la şapte mii de mile de acest oraş, citadela separatiştilor în timpul cruntului Război de Secesiune, asediat în acea vreme de trupele generalului Ulysses Grant. Călătoria aeriană a fugarilor noştri ţinuse cinci zile.

Iată de altfel şi împrejurările neobişnuite în care sa produs evadarea prizonierilor, evadare care trebuia să se sfârşească cu catastrofa descrisă mai sus.

În acelaşi an, prin luna februarie 1865, mai mulţi ofiţeri ai generalului Grant căzură în mâinile duşmanului, în cursul uneia din încercările neizbutite ale generalului de a cuceri oraşul Richmond. Ei au fost închişi în oraş. Unul dintre prizonierii cei mai de vază aparţinea statului major federal şi se numea Cyrus Smith.

Originar din Massachusetts, Cyrus Smith era inginer de profesie, un savant emerit, căruia guvernul

Statelor Unite îi încredinţase în timpul războiului direcţiunea căilor ferate, rolul strategic al acestora fiind deosebit de însemnat. Adevărat american de Nord, osos, slab şi deşirat, inginerul părea să aibă vreo patruzeci şi cinci de ani. Începuse să încărunţească şi îşi rădea barba, lăsându-şi numai nişte mustăţi stufoase. Avea unul din acele capete minunate, cu profil de medalie, cu ochii scăpărători, o gură ce trăda preocupări serioase, în totul — înfăţişarea unui adevărat savant. Cyrus Smith era unul dintre inginerii aceia care ţineau să-şi înceapă meseria mânuind ciocanul şi cazmaua, întocmai generalilor care-şi începeau cariera ca simpli soldaţi.