Auzind mugetul valurilor, marinarul dădu însă

neîncrezător din cap.

Inginerul dispăruse în dreptul părţii de nord a ţărmului, la o jumătate de milă de locul unde acostaseră naufragiaţii. Dacă izbutise să ajungă cât mai aproape de acea parte a litoralului mării, locul respectiv ar fi trebuit să se afle la cel mult o jumătate de milă de locul unde se aflau naufragiaţii.

Se făcuse aproape şase. Ceaţa se lăsase din nou, ceea ce făcea noaptea foarte întunecoasă, Naufragiaţii se îndreptară spre nord, mergând de-a lungul coastei răsăritene a pământului pe care se nimerise să fie azvârliţi de furtună, ţinut necunoscut pentru ei, a cărui poziţie geografică nici n-o puteau bănui. Călcau pe un teren nisipos, presărat cu pietriş, lipsit de orice fel de vegetaţie. Solul foarte inegal, accidentat, era pe alocuri ciuruit de gropi mici care îngreuiau mersul. Din aceste găuri ţâşneau la tot pasul nişte păsări mari, care zburau greoi de colo până colo, dar pe care nu le vedeau desluşit din cauza întunericului. Alte păsări mai sprintene se ridicau în stoluri, trecând ca nişte nori. Judecând după ţipetele lor stridente, marinarului i se părea că sunt goelanzi şi pescăruşi, care se luau la întrecere cu vuietul mării.

Din când în când, naufragiaţii se opreau, scoteau strigăte puternice şi ascultau dacă nu se aude vreo chemare dinspre apele oceanului. Socoteau pe drept cuvânt că dacă s-ar fi aflat în apropierea locului unde ar fi putut să cadă inginerul, ar fi ajuns la urechile lor cel puţin lătratul lui Top, presupunând că Cyrus Smith n-ar fi fost în stare să dea nici un semn de viaţă. Dar nici un strigăt nu se auzea în afară de vuietul mării şi clocotul talazurilor care se spărgeau de ţărm. Alicul grup îşi continua drumul, cercetând cele mai mici cotituri ale litoralului.

După ce înaintaseră vreo douăzeci de minute, cei patru naufragiaţi dădură în calea lor de o fâşie de valuri spumegânde, dincolo de care nu se mai zărea pământul. Se aflau la extremitatea unei limbi ascuţite de pământ, de care se izbeau cu furie valurile.

       Ăsta-i un promontoriu, spuse marinarul. Trebuie să ne întoarcem mergând pe partea dreaptă şi astfel vom ajunge să simţim din nou pământ sub picioare.

       Dar dacă inginerul este acolo? răspunse Nab, arătând oceanul, ale cărui talazuri uriaşe şi înspumate se zăreau prin întuneric.

       Atunci să-l strigăm!

Şi toţi deodată scoaseră un strigăt răsunător, dar nu primiră nici un răspuns. Aşteptară o clipă mai liniştită şi strigară din nou. Nici de astă dată nu răspunse nimeni.

Naufragiaţii se întoarseră, urmând latura opusă a promontoriului şi păşind pe acelaşi teren nisipos şi accidentat. Totuşi, Pencroff observă că litoralul începe să se transforme aici într-un povârniş stâncos şi înclinat. El trase concluzia că partea aceasta a terenului formează o pantă destul de lungă, ajungând până la creasta înaltă a unui masiv ce se profila nedesluşit în umbră. Pe ţărmul acesta păsările erau mai rare. Şi marea era mai puţin zgomotoasă, mai puţin zbuciumată şi se părea chiar că valurile se potolesc. Zgomotul talazurilor ce se spărgeau de mal de-abia se auzea. Probabil că partea aceasta a promontoriului forma un mic golf în semicerc, apărat de capul ce înainta în mare, oprind curenţii din larg.

Continuând să înainteze în aceeaşi direcţie, naufragiaţii se îndreptau spre sud, depărtându-se tot mai mult de partea de ţărm pe care s-ar fi putut să se afle Cyrus Smith. Cale de o milă şi jumătate, litoralul nu avea nici un fel de cotitură care să le îngăduie să revină spre nord. Totuşi era cu neputinţă ca vârful promontoriului, pe care călătorii noştri îl înconjuraseră, să nu fie legat de pământ. Cu toate că erau istoviţi, naufragiaţii mergeau curajoşi mai departe, trăgând mereu nădejde să găsească o cotitură bruscă, care să-i readucă pe calea cea bună.

Mare fu dezamăgirea lor când, după ce străbătuseră cale de două mile, se pomeniră din nou în faţa mării. Se aflau de data aceasta pe un cap destul de înalt, format din stânci alunecoase.

       Suntem pe o mică insulă, — spuse Pencroff, — pe care am cutreierat-o de la un capăt la celălalt!

Observaţia marinarului era adevărată. Naufragiaţii noştri nu fuseseră zvârliţi pe un continent, ci pe o insulă mică, a cărei lungime nu trecea de două mile şi care era desigur destul de îngustă.

Oare această insulă aridă, pietroasă, lipsită de vegetaţie, care părea să adăpostească doar câteva păsări de mare face parte dintr-un arhipelag mai important? Iată o întrebare la care nu găseau răspuns. Călătorii balonului zăriseră pământul de la înălţime şi prin ceaţă, aşa că nu-şi dăduseră bine seama de întinderea lui. Dar lui Pencroff, ai cărui ochi de marinar erau obişnuiţi cu întunericul, i se părea că zăreşte spre vest o masă nedesluşită, care ar fi putut să fie o coastă înaltă.

Prin întunericul ce domnea, nu puteau însă să-şi dea seama cărui sistem, simplu sau complex, îi aparţinea insula pe care se aflau. Nu puteau să plece de pe ea, fiind înconjurată de apă, aşa că se văzură nevoiţi să amâne pe a doua zi căutarea inginerului care, din păcate, nu dăduse nici un semn de viaţă până la ora aceea.

       Nu dovedeşte nimic tăcerea lui Cyrus, spuse reporterul. S-ar putea să fie leşinat sau rănit, în imposibilitate de a răspunde în clipa de faţă.