Rămase de aceea în picioare şi, obosit cum era, începu să caşte.

       - Datina la curte nu îngăduie să caşti când e regele de faţă, îi spuse monarhul. Nu-ţi dau voie să caşti.

       - Nu mă pot opri, răspunse micul prinţ, fâstâcit. Viu de la drum lung şi sunt nedormit...

       - Dacă e aşa, zise regele, îţi poruncesc să caşti! De ani de zile n-am mai văzut pe nimeni căscând. Căscatul e o raritate pentru mine. Haide! Mai cască. E o poruncă.

       - Mi-e ruşine... nu mai pot... rosti micul prinţ roşind.

       - Hm! Hm! făcu regele. Dacă e aşa, îţi... îţi poruncesc ba să caşti, ba să...

       Se cam bâlbâia şi părea jignit.

       Căci regele ţinea cu străşnicie ca nimeni să nu-i încalce autoritatea. Nu îngăduia nesupunerea. Era un monarh absolut. Fiind însă foarte cumsecade, nu dădea decât porunci chibzuite.

       „Dacă i-aş porunci, avea obiceiul să spună, dacă eu i-aş porunci unui general să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu s-ar supune, n-ar fi vina generalului. Ar fi vina mea.”

       - Aş putea să mă aşez? căută să afle, cu sfială, micul prinţ.

       Îţi poruncesc să te aşezi! răspunse regele, trăgând cu măreţie o pulpană a hlamidei sale de hermină.

       Micul prinţ avea însă o nedumerire. Planeta era mică de tot. Atunci, peste cine domnea regele?

       - Măria ta, zise el. Cer iertare că întreb...

       - Îţi poruncesc să întrebi! se grăbi să spună regele.

       - Măria ta... peste cine domneşti?

       - Peste tot, răspunse regele cu aerul cel mai firesc.

       - Peste tot?

       Regele, cu un semn uşor, îi arătă planeta lui, celelalte planete şi stelele.

       - Peste toate astea? zise micul prinţ.

       - Peste toate astea! răspunse regele.

       Căci nu era numai un monarh absolut, ci şi un monarh universal.

       - Şi stelele te-ascultă?

       - De bună seamă, zise regele.

       Numaidecât m-ascultă. Căci nu îngădui nesupunerea.

       Asemenea atotputernicie îl minună pe micul prinţ. Dacă el ar fi avut-o, ar fi putut să privească, nu doar patruzeci şi patru, ci şaptezeci şi două, sau chiar o sută, sau chiar douăsute de apusuri de soare într-o singură zi, fără a mai fi nevoie să mute scaunul din loc! Şi fiindcă la amintirea micii lui planete părăsite îl cam încerca tristeţea, cuteză a-i cere regelui să-i facă un hatâr:

       - Aş vrea să văd un asfinţit de soare... Fă-mi această plăcere... Porunceşte soarelui să asfinţească...

       - Dacă eu i-aş porunci unui general să zboare din floare în floare, asemeni unui fluture, ori să scrie o tragedie, ori să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu mi-ar îndeplini porunca, cine-ar fi de vină? El sau eu?

       - Măria ta, zise cu hotărâre micul prinţ.

       - Întocmai. Trebuie să ceri de la fiecare numai ceea ce poate fiecare să dea, spuse mai departe regele. Autoritatea se bizuie, înainte de orice, pe raţiune. Dacă-i porunceşti poporului tău să se azvârle în mare, el se va răzvrăti. Am dreptul de a cere supunere, pentru că poruncile mele sunt înţelepte.

       - Şi asfinţitul meu de soare? îi aminti micul prinţ care, atunci când punea o întrebare, nu uita niciodată de ea.

       - Vei avea şi-un asfinţit de soare. Voi da această poruncă. Dar cunoscând legile ocârmuirii, voi aştepta până când împrejurările vor fi prielnice.

       - Şi asta cam când va fi? vru să afle micul prinţ.

       - Hm! Hm! răspunse regele, care începu să caute într-un calendar gros. Hm! Va fi pe la... pe la...