va fi astă-seară, pe la ora şapte şi patruzeci de minute! Şi vei vedea cât sunt de ascultat.
Micul prinţ începu să caşte. Îi părea rău după apusul de soare. Şi apoi, locul era cam plictisitor.
- Nu mai am nici o treabă pe-aici, îi spuse regelui. Am să plec mai departe!
- Nu pleca, zise regele, care era nespus de mândru să aibă un supus. Nu pleca, te fac ministru!
- Ce fel de ministru?
- De... justiţie!
- Dar n-am pe cine judeca aici!
- Nu se ştie, zise regele. Încă nu mi-am străbătut regatul tot. Sunt tare bătrân, loc pentru caleaşcă n-am şi ostenesc dacă umblu pe jos.
- Ei! Dar am văzut chiar eu, zise micul prinţ aplecându-se, ca să mai arunce o privire de partea cealaltă a planetei. Nici acolo nu e nimeni...
- Te vei judeca, atunci, pe tine însuţi, spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine însuţi e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că eşti cu-adevărat un înţelept.
- Eu, zise micul prinţ, aş putea să mă judec pe mine însumi oriunde m-aş afla. Nu-i nevoie să rămân aici.
- Hm! Hm! făcu regele, cred că pe planeta mea se află pe undeva un guzgan bătrân. Îl aud noaptea. Ai putea să-l judeci pe acest guzgan bătrân. Îl vei condamna din când în când la moarte. Astfel, viaţa lui va atârna de felul în care vei împărţi dreptatea. Să-l graţiezi însă de fiecare dată, ca să-l ai mereu. Nu e decât unul.
Însă micul prinţ, închind cu pregătirile de plecare, nu voia să-l mâhnească defel pe bătrânul monarh:
- Dacă măria ta ar dori să mă supun numaidecât, mi-ar putea da o poruncă înţeleaptă. Mi-ar porunci, de pildă, să plec într-un minut. Mi se pare că împrejurările sunt prielnice...
Cum regele nu-i dădu nici un răspuns, mai întâi micul şovăi, apoi, cu un oftat, porni la drum.
- Te fac ambasadorul meu! Se grăbi atunci să strige regele. Era plin de măreţie şi de autoritate.
„Ciudaţi mai sunt oamenii mari!” îşi spuse micul prinţ, continuându-şi călătoria.
XI
Pe cea de-a doua planetă trăia un vanitos.
- Aha! Aha! Iată că vine un admirator! strigă de departe vanitosul, de îndată ce-l zări pe micul prinţ.
Căci, pentru vanitoşi, oamenii ceilalţi nu sunt decât nişte admiratori.
- Bună ziua, zise micul prinţ. Nostimă pălărie mai aveţi!
- Pentru salut, răspunse vanitosul. Salut cu ea când sunt aclamat. Din nefericire, pe aici nu trece nimeni niciodată.
- Da? făcu micul prinţ, care nu înţelegea.
- Loveşte-ţi palmele una de alta, îl sfătui atunci vanitosul.
Micul prinţ îşi lovi palmele vanitosul salută cu modestie, ridicându-şi pălăria.
„E mai cu haz aici decât la rege”, îşi zise micul prinţ. Şi iarăşi începu să-şi lovească palmele una de alta... Vanitosul începu şi el să salute, ridicându-şi pălăria.
După ce trecură astfel cinci minute, pe micul prinţ îl obosi monotonia jocului.
- Şi, pentru ca pălăria să cadă jos, întrebă el, ce-ar fi de făcut?
Vanitosul însă nu-l auzi. Vanitoşii nu aud niciodată decât laudele.
- Mă admiri într-adevăr atât de mult? îl întrebă el pe micul prinţ.
- Ce înseamnă „a admira”?
- A admira înseamnă a recunoaşte că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat şi cel mai inteligent de pe planetă.
- Dar tu eşti singur pe planeta ta!
- Fă-mi această plăcere. Admiră-mă totuşi!
- Te admir, zise micul prinţ ridicând uşor din umeri, dar la ce-ţi poate folosi lucrul acesrta?
Şi micul prinţ plecă.
„Oamenii mari, de bună seamă, sunt tare ciudaţi”, îşi spuse el cu nevinovăţie, continuându-şi călătoria.
XII
Pe planeta următoare trăia un beţiv. Vizita fu aici foarte scurtă, însă ea îl cufundă pe micul prinţ într-o adâncă amărăciune.
- Ce faci acolo? îi spuse beţivului, pe care îl găsi şezând tăcut în faţa unei grămezi de sticle goale şi a unei grămezi de sticle pline.
- Beau, răspunse beţivul cu un aer jalnic.
- Şi de ce bei? îl întrebă micul prinţ.
- Ca să uit, răspunse beţivul.
- Ce să uiţi? îl cercetă micul prinţ, căruia i se şi făcuse milă de el.
- Ca să uit că mi-e ruşine, mărturisi beţivul, lăsându-şi capul în jos.
- Şi de ce să-ţi fie ruşine? întrebă micul prinţ, dorind să-i vină în ajutor.
- Ruşine că beau, încheie beţivul, care se ferecă pentru totdeauna în tăcerea lui.
Şi micul prinţ plecă, năucit.
„Oamenii mari, de bună seamă, sunt foarte ciudaţi”, îşi spuse el, continuându-şi călătoria.
XIII
Cea de-a patra planetă era locuită de un businessman.
1 comment