De vreo 24 ani. Avea trăsă- turile fine, complect bărbierit, nasul subţire uşor arcuit, buzele abia conturate, sprâncenele abia vizibile, faţa alb-galbenă, pe care cea mai mică bubuliţă era cu îngrijire ascunsă sub pudră. Gesturile îi erau întotdeauna “interesante”, şi la discuţii spinteca uşurel aerul cu două degete alipite la vârf. Vocea îi era subţirică, discretă, dând impresia că face reflexii subtile. Eu eram copil pe atunci, şi tot îmi dădeam seama de farsa neîntreruptă a lui Bonbonel. Asta nu mă împiedeca să-l iau de model, dar nu-l salutam, căci înţelegeam că ar fi fost ridicol să-l saluţi.

Veşnic îl vedeam în tovărăşia domnişoarelor, care, mi se spunea, nu-l luau niciodată în serios. Le oferea servicii. Astfel, o dată a promis să le facă fotografii. Le-a dat întâlnire în grădina publică, le-a aranjat în grupe şi în parte, pe alei, pe bănci, printre flori, a montat aparatul, l-a apropiat şi l-a depărtat, a cerut de zece ori imobilitate perfectă, şi când, peste o săptămână, i s-au cerut fotografiile, a mărturisit cu râsul lui subţirel că “totul n-a fost decât o glumă“. Pe la serbările orăşelului, care se făceau la grădină, era bătut de toţi cu confeti, pe jumătate ironic, el răspundea tuturor graţios merci, şi îşi lăsa confetile pe haine, pe pălărie şi în urechi. Când cineva îi atrăgea atenţia să se scuture, schiţa un gest de supremă plictiseală, se peria vag cu mâna de câteva ori şi adăuga:

— Închipuieşte-ţi, mon cher, nu ştiu ce să mă mai fac! Şi apoi, la prima ocazie, iarăşi merci!

Acest “fleac” purta în el o tragedie autentică. Inima lui mică, probabil şi ea graţioasă şi parfumată, bătea capricios, mai tare şi mai încet, ameninţând la fiecare moment să se oprească de tot.

Părea imposibil ca fluturatecul de Bonbonel să aibă ascuns în el un secret aşa de grav. Orice mişcare de a lui te făcea să crezi că totul nu este decât o nouă “poză“, cu toate că, de data aceasta, toţi doctorii atestau adevărul. Într-adevăr, la vreo sincopă, îşi lungea degetele în stânga pieptului cu atâta eleganţă, îşi închidea pe jumătate ochii cu atâta falsitate, murmura un mon cher aşa de delicat, că nu puteai fi impresionat. Moartea i-a venit după două zile de boală în pat. Mi s-a spus că nu şi-a schimbat deloc obiceiurile nici atunci. A rugat să fie ridicat ca să i se puie sub saltea pantalonii pentru dungă. În pantalonii ireproşabili l-au dus la cimitir şi din Câmpiile Elizee trebuie să se fi privit încântat. Ce rost are moartea să vie la astfel de oameni?

La Ivonne Segal, vecina mea din târgul X, a intrat moartea la fel.

Ovreica purta vreo 50 de ani, dar era încă frumoasă, elegantă, zdravănă. Bărbatul său, avocatul Segal, avea ochii subţiaţi şi buzele lungite de satisfacţia de a avea o astfel de nevastă. Băiatul lor, subţirel şi cochet, tocmai venise de la Paris, unde-şi terminase studiile. Seara făcuseră petrecere, şi casa lor din mijlocul grădinii înflorite fusese singura luminată până târziu în strada neagră şi calmă. Au stins apoi luminile, pe rând, în salon, în camera băiatului şi în ietac. A doua zi dimineaţa am fost trezit de nişte ţipete sfâşietoare şi curând am văzut pe băiat fugind prin grădină, rupând câţiva trandafiri şi intrând în casă, lăsând uşa deschisă. Apoi au început lumini, palide din pricina zilei, întâi în ietac şi apoi în salonaş.

Mi s-a spus că Ivonne se trezise cu o durere de piept şi murise, înainte de a veni doctorul, de o anghină pectorală pe care o ignorase.

La uşa din faţă, un om a aşezat draperii negre, în timp ce altul ţinea scara. Pe o uşă din dreapta au început vizitatorii. După o zi a pornit coşciugul. S-au coborât draperiile, s-au deschis ferestrele, şi totul a reintrat în normal. Lângă gard o mică bătrână făcea reflexia:

— Săraca! Cu o zi înainte era fericită, cântase la piano, mâncase bine. Cine s-ar fi aşteptat!

Într-adevăr, aşa am văzut şi pe bărbatul ei mai pe urmă.