Nu împovărat de o grozăvie precisă, ci subţiat ca un semn de întrebare, căutând să priceapă un eveniment care nu avea rost în casă la el.

În schimb, spălătoreasa familiei noastre, Dumitra, avea despre moarte, cu toată neghiobia ei, idei mai precise. Nu doară că pricepuse cine ştie ce sisteme filosofice complicate în legătură cu ea, nici că o persecutau curiozităţi metafizice şi nici măcar nu închipuia, pentru folosul ei, vreo poveste copilărească, în care îngerii ar cânta fără grije.

Numai când freca rufele de dimineaţă până seara, îndoindu-şi corpul schilod deasupra albiei, reflecta cu toată sinceritatea: “De-aş muri odată, să mă odihnesc şi eu!"

Atâta a înţeles Dumitra: un loc de repaos. Şi câţi sunt oamenii mai deştepţi decât ea care să înţeleagă măcar atâta?

Cum a simţit Dumitra cea schiloadă că e pe ducă, s-a îmbrăcat cu haina ei de sărbătoare, şi-a întins trupul mic cât a putut mai bine, fără să economisească din spaţiu dintre cele patru scânduri. N-a renunţat nici la o părticică din dreptul ei, dar n-a luat o poză prea impertinentă, ca şi cum nu s-ar mai teme de dojană. Faţa ei era sfioasă, aşa cum se cade să fie la o ocazie atât de solemnă.

Boierul Barbu Pandele, dimpotrivă, a iubit cu furie viaţa. N-a făcut teorii, dar a sorbit din ea cum sorbi apa proaspătă după o zi de muncă pe căldură, cu violenţă şi cu zgomot. Copil, slugile se îndoiau de pe atunci sub ordinele lui despote. În războiul de la 77 s-a jucat cu viaţa altora fără nici o consideraţie, ca şi cum numai pentru distracţia lui s-ar fi început un joc boieresc. A vârât groaza şi în inamici, şi în amici, şi era convins că un glonte n-ar îndrăzni să-l lovească. Ca şi cum ar fi avut dreptate, gloanţele nu omorau decât pe vecinii lui. Nici patriotism, nici instinctul datoriei, numai satisfacţia de a porunci şi de a-şi cheltui energia.

Făcea impresia unei forţe imense: corp enorm, muşchii tresărind la orice mişcare. Faţa roşie de sânge, vinele umflate, părul ţepos. Avea gesturile scurte, iar vorba aspră, sacadată nu permitea nici o ezitare.

După luptă, dragostea. Femeile de pe moşie veneau la porunca lui, fete sau neveste, fără împotrivire, ca şi cum ai găsi nerod să te împotriveşti unui cataclism. Le ţinea câteva zile la dânsul, apoi le da drumul. Cine le cunoştea mai dinainte nu le mai recunoştea. Trupurile lor palpitând de tinereţe, sânii puternici, coapsele vânjoase, râsul sănătos, toate dispăreau. Ca nişte umbre împovărate, mute, gălbui, îşi vedeau de treabă, parcă boierul le-ar fi stors în câteva clipe toată pofta de viaţă. Le furase fără milă şi tinereţea, şi frumuseţea, şi sănătatea. Pandele, în schimb, neistovit, apărea imediat pe calul vânjos ca un taur, în căutarea unor noi succese. Umili, ţăranii îl salutau, iar el nu răspundea în nici un fel. Nu se supăra nimeni şi-l acceptau cum accepţi neputincios o forţă de a naturii.

Ospeţele de la conac erau celebre în ţară.

Avea Pandele o imensă satisfacţie de a primi bine. Aştepta pe musafiri în capul scării, încercând chiar să surâdă graţios. În antreul enorm era aranjată o armată de lăutari. Apoi începeau jocul. Pandele privea din jelţ, indulgent şi dispreţuitor, cum ai privi o jucărie pe care, de învârteşti de manivelă, dansează câteva păpuşi într-o melodie de câteva sunete. Mosafirii se ameţeau de dansul şi de veselia la care erau siliţi negreşit, şi mai ales de teama care plutea în aer. Se începea, mai târziu, mâncarea. Păsările nenumărate erau aduse pe masă, vinul clocotea în sticle. În bucătărie, pe un cuptor mare cât un rug, se frigea boul întreg.