Dar cu toate momentele aceste ascuţite, n-aş fi renunţat pentru ele la vreun bilet de concert. Dânsa mărturisea că nu asta o făcea cea mai fericită, ci dragostea însăşi, care începea cu mult înainte şi dura infinit după împlinire. Să stea fără întrerupere lângă mine, aceasta a fost fără îndoială satisfacţia ei cea mai adevărată, mai ales când, întâlnindu-mă zilnic, această stare era întreţinută. N-am văzut-o timp de ani niciodată grăbită să se întoarcă spre casă, după oricâtă vreme petrecută împreună şi după orice-aş fi făcut.

Totdeauna despărţirile erau disperate. Pentru a şi le întârzia, făcea, fără ezitare, sacrificii zilnice.

Dar dacă separaţiile dintre noi erau mai lungi, imediat se simţea o oarecare răceală din partea ei. Dacă se amuzase cu alţii, nu mai contenea să povestească amuzamentul, şi simţeam o atmosferă streină, cu toate că faptul de a-mi povesti tocmai mie toate detaliile mă făcea să nu mă impresionez prea mult.

Astfel, se duse într-o zi cu toată familia la logodna unei prietene de a ei, şi numai cu greu putu să se hotărască să renunţe la un timp pe care l-ar fi putut petrece cu mine. A doua zi, însă, nu mai înceta să-mi povestească şi să-mi critice, dar cu un ton în care se simţea că s-a distrat, chiar făcând aceste critice. Îmi spuse apoi lămurit: “Am făcut cunoştinţă cu ziaristul X. M-am amuzat tot timpul cu el, e un băiat foarte inteligent” etc.

Nu m-am putut opri să nu-i spun: “După cum se vede, nu m-ai regretat prea mult!"

Când despărţirea era mai mare, se simţeau şi mai mari schimbări în ea. O părăseam deznădăjduită şi o regăseam discutând cu alţii, veselă, vorbareţă. Şi atunci, imediat, cu toate că în lipsă o dorisem vag, voiam s-o supun iarăşi, în loc să mă bucur de această desfacere liniştită a noastră, la care mă gândisem atâta. O luam cu mine, mă tânguiam, o îmbrăţişam, până ce o vedeam tot aşa de subjugată ca şi la început şi spunând ca o scuză: “Încercasem cu tot dinadinsul să mă vindec de tine, dar văd că nu se poate”.

Bineînţeles, totul intra în normal, dânsa mereu îndrăgostită, iar eu din când în când dorind-o, iar restul timpului petrecându-l cu ea, uneori din afecţie, alteori din milă sau din plictiseală şi mereu cu impresia că-mi sacrific tinereţea în mod neinteresant.

Mintea ei capabilă de a uita imediat s-a trădat mai ales atunci când a trebuit să se mute cu familia ei în provincie. Cred că acest eveniment a produs, de fapt, tragedia de la urmă, şi de am fi rămas împreună nu ştiu cum s-ar fi terminat legătura dintre noi. N-aş fi avut curajul nici s-o las pe dânsa, nici sa încep cu alta, şi, fiind zilnic sub influenţa mea, s-ar fi crezut fericită aşa.

A făcut tot posibilul şi a mai rămas câteva zile după plecarea alor ei. Apoi am condus-o până la o staţie intermediară. Tremurând toată de deznădejde, strângându-se lângă mine convulsiv, în întunericul vagonului îmi lua mâna şi mi-o săruta în neştire. Şi, la despărţire, sub lumina felinarului din gara umilă de provincie, am văzut-o cu obrazul ud de lacrimi, cu cearcăne adânci în jurul ochilor, cu privirea rătăcită şi lucind nefiresc, cu dinţii înţepeniţi unii într-alţii lăsându-se la întâmplare împinsă de mine până la trenul de schimb pe care trebuia să-l ia. Scena aceasta m-a urmărit de multe ori, şi când mi-o aduc aminte nu pot să nu scuz atâtea uşurinţe pe care le-a făcut mai târziu şi să nu cred că, indiferent de cele câteva probe care mă convinseră că urmărea în ascuns şi mici planuri egoiste, era învăluită întreagă în plasa dragostei pentru mine, tragică şi dezinteresată. Desigur, nu trebuie căutat ceva raţional în această dragoste. Ea nu-şi da seama de nimic din tot ce se întâmpla cu noi, şi totul la ea, cu toate orele petrecute în preajma lecturilor subtile, nu era întemeiat pe nici o convingere, pe nici o înţelegere a mea, pe nici o cunoaştere a ei, ca să-şi poată da seama întrucât îi pot fi eu — şi nu altul — indispensabil, şi se lăsa în voia instinctelor care o făceau, capricios să se sacrifice, să dispereze, să spere, să se amuze şi să mă uite.

Ne-am făgăduit să ne vedem săptămânal, şi s-a ţinut multă vreme de făgăduială, făcând drumul lung şi obositor până la orăşelul unde trebuia să ne întâlnim.

Atunci revederile erau pasionate, îmbrăţişările repezi şi puternice, iar senzualitatea ne făcea să comitem cele mai mari imprudenţe.

Despărţirile, fără să semene cu nebunia primei despărţiri, erau totuşi dureroase. Simţeam însă că multe se schimbaseră în fiinţa ei. E curios cu ce luciditate şi fără să-mi fac nici o iluzie o judecam tot timpul.

Asta nu m-a împiedicat, poate din indiferenţa cu care primeam aceste noutăţi, ca să adaug “poate mă înşel”. Îmi povestea, după obicei, tot ce se petrecea în târgul mediocru — politica, hoţiile, amorurile. Acum, deoarece aceeaşi situaţie dura, personagiile pentru mine se conturau, se detailau, le ştiam cusururile şi calităţile toate, clevetirile, existenţa lor umilă.

Observam că discuţiile noastre de odinioară asupra unor chestiuni mai înalte nu folosiseră la nimic şi că, în loc să înceapă să-mi povestească tot ceea ce citise în lipsa mea, sau măcar tot ceea ce gândise despre mine, îşi pierdea timpul în mod neînsemnat. Alături de critici trebuiau să vie şi laudele. Erau acei “drăguţi”, acei “buni”, acei “care cântau drăguţ la piano”. Îndeosebi calificativul de “bun” îl risipea cu multă dărnicie. De o întrebam “a citit ceva?” sau “se pricepe în ceva?"

îmi riposta, ca o scuză suficientă: “Dar e aşa de bun!”, ca şi cum bună- tatea ar fi putut să-l caracterizeze în mod deosebit pe sublocotenentul X. zornăind de dimineaţa până seara sabia pe trotuarul străzii principale, ieşit ofiţer numai cu cinci clase liceale, terminate şi ele anevoie.

Aşa şi-a început Irina existenţa ei în afară de a mea.

Cum eram nemulţumit, ca să nu mă supere, trebuia să mă mintă deseori. De fapt, nu-mi dau seama întrucât a minţit, nu ştiu dacă obiceiul acesta nu l-a avut întotdeauna.