Totuşi, la început nu mi s-a părut că minte, poate pentru că fiind tot timpul împreună cu mine, n-avea prilejul să ascundă ceva. Fiind fericită alături de mine, petrecând din tot ce petreceam eu, nu avea motive. Am văzut-o deseori disperată, şi nu cred ca această disperare să fi fost numai o înaltă comedie magnific jucată ca să mă facă să iau anumite hotărâri, cu toate că, după cum am mai spus, anumite socoteli nu-i lipseau. Se poate ca aceste minciuni care trebuiau să-mi liniştească îndoielile să fi fost pricinuite chiar de mine, bineînţeles, ea având instinctul, de pe când îi inventam cu un lux de detalii prevăzătoare scuzele pe care trebuia să le ducă la familie, despre tot ceea ce se întâmpla ciudat în viaţa ei de îndrăgostită. Mă întreba întotdeauna, cu nelinişte, înainte de despăr- ţirea de la miezul nopţii, cum îşi va explica întârzierea. Asta ar putea fi o probă că obiceiul nu-l avea de la început. Trebuia să-l înveţe de la mine şi apoi să-l mânuiască îndemânatec tocmai împotriva mea. Aşa mi-am plătit vina. Acum nu-mi mai aduc aminte decât de o singură minciună înainte de despărţirea noastră: îi dădusem o întâlnire şi ea întârziase cu o oră. Ploua teribil şi eu eram indignat, căutând-o pe la toate colţurile străzii. În sfârşit, o găsii, şi ea pretextă că se adăpostise sub un balcon şi se prefăcea mirată fiindcă nu mă văzuse. Eu, care o căutasem de mai multe ori în locul acela, am putut să-mi dau seama de neadevăr. Totuşi, n-am mai insistat, nedând nici o importanţă faptului, indignat numai fiindcă o aşteptasem în ploaie. Acum revăd aşa de bine scena, că mă mir cum am fost aşa de neatent atunci.

După plecarea Irinei, bănuielile mele aveau de ce să fie înteţite.

Observam toate stângăciile ei, dar nu le cercetam cu de-amănuntul.

Sufeream pentru alte motive (sau fără motiv) şi aveam nevoie să fiu mângâiat cât mai iute. Încetam deci toate întrebările de îndată ce vedeam pe faţa ei cea mai mică părere de rău. Poate şi caracterul meu era înclinat, după atâtea dovezi de dragoste, să nu creadă într-o aşa de mare transformare sufletească. Acum, când îmi închipui de tot ce a fost ea în stare, dau invers o interpretare rea tuturor gesturilor ei.

Sunt întotdeauna de o nervozitate extremă. Asta mă face ca să nu pot fi niciodată potolit. Fiziceşte nu-mi găsesc locul. Am ticuri. Îmi mişc mâinile şi picioarele până când adorm. Ideea acestei nervozităţi mi-o accentuează încă. Intelectual, sar tot aşa de la un gând la altul.

Când vorbesc, sunt deseori incoherent, fiindcă mintea mea, fugind prea repede, nu are timpul să întârzie şi să se explice faţă de ceilalţi.

Astfel, nu mă pot niciodată bucura de moment. Nu pot savura pe încetul developarea lui. N-am putut citi niciodată o carte pe îndelete, în muzică, trăiesc mai ales din aşteptarea notei următoare. Este ca şi cum la Luvru, în faţa Giocondei, ai tresări pentru Crivelli. Gândul e tot aşa de puternic, emoţia e mare şi de calitate bună, dar eşti ca în faţa unei fotografii care ţi-ar arăta că aparatul este bun, dar că n-a fost bine pus la punct. Această nervozitate place la femei la început.

A fi nervos e pentru ele un atribut nobil. Denotă inteligenţă şi mai ales vioiciune, iar o femeie poate suporta uneori oameni proşti, dar îi sunt insuportabili cei blegi.

Place numai la început. De la o vreme, această mişcare veşnică oboseşte.