Femeia, ca şi pisica, e repede la mişcare, electrică, dar îi place să se şi încălzească, să fie mângâiată, să lâncezească. Mie nu mi-a plăcut niciodată langoarea. Mă plictiseam făcând mereu aceleaşi lucruri. Momentele de dragoste începeau brusc şi se terminau brusc, ca şi răutăţile sau suspinele tandre.

Nu eram însă superficial. Trăiam cu intensitate. Am o memorie sentimentală impecabilă, care leagă emoţiile mele disparate şi le dă amploare.

Am brodat numai o dantelă mai fină, aceasta e diferenţa. Dar pentru un om normal aceste salturi sunt obositoare. Irina se simţea bine ameţită, goală, pe perne moi şi calde, şi eu plimbându-mi mâna în lungul trupului ei. Şi vorbele bune să curgă abia auzite, abia înţelese, dar care făceau bine numai prin murmurul lor. Încet, pe frunte, pe obraz, pe sâni, pe şolduri, pe coapse. Plăcerea ei se ţinea de mâna mea, în mişcarea care o făceam, ca prinsă cu clei. “Şi era bună şi cuminte, şi deşteaptă, şi îi era dragă... şi o să se mândrească de ce diferită o să fie de altele. Şi o s-o facă bucuroasă, mereu bucuroasă“...

Calm, bine, dar ea ar fi voit ca farmecul să continue zile întregi, şi eu mă plictiseam îndată. Simţeam cum sângele îmi bate tot mai iute.

Printr-o mişcare bruscă, îmi încleştam unghiile şi îi făceam rău. Ţipa şi apoi se uita la mine, nepricepând, iar eu râdeam, ca şi cum ar fi fost o glumă. Apoi îi vorbeam de planuri artistice. De-mi arăta părere de rău, o ambiţionam: “Nu-ţi plac astfel de conversaţii? Dar înainte de toate tu eşti o intelectuală!” Cum putea să se mai împotrivească fără ca să pierd admiraţia pentru ea?

Ce scenă de înalt ridicol! În momentul când o femeie se dă cu toată carnea şi sufletul, tu să-i vorbeşti despre Proust, “căci eşti intelectuală!"

Şi ea să trebuiască să spuie: “Desigur!"

Mă recitesc. Aşa găsesc de identice unele motive cu ale lui Proust, că mi se pare inutilă această povestire, care nu poate fi decât o copie palidă a unui original magistral.

De altfel, nici nu ştiu dacă mirajul lui Proust nu mă face, din cauza unor asemănări exterioare, să-mi complic starea sufletească. Poate că dacă n-aş fi citit Albertine disparue, în altfel (mai bine sau mai rău), aş fi suportat dispariţia Irinei. Proust ne îmbracă în o haină care nu ni se potriveşte. Când te gândeşti că în nopţile mele albe mototolesc perna şi bâigui până la epuizare întrebarea “ce s-o fi făcut Irina” poate numai din pricina unei influenţe literare!

Irina a suportat, aprobând, toate descoperirile mele artistice.

Mândria de a se şti zilnic mai bogată i-a întărit răbdarea. Dar, oricum, nu asta e o poveste de dragoste.

Am văzut odată o coniţă uitându-se la mare prin face-à-main.

Apa nemărginită în veşnică legănare, cu imensele ei bogăţii de culoare, cântece şi parfumuri, dezgolindu-şi întreaga fiinţă fără nici o pudoare meschină, arătându-şi toată tulburătoarea ei nuditate, şi, în faţă, minuscul şi artificial, tremurând capricios deasupra unui nas ştrengar, două sticluţe pe un beţişor de abanos, la capăt cu un funduleţ de mătase. Am râs nebuneşte la imaginea grotescă. Mă rezimasem de o stâncă, şi de aş fi fost Pantagruel, aş fi dărâmat dealul.

Coniţa s-a scuzat foarte normal.

— Oricât de ridicol ţi s-ar părea gestul meu, nu văd bine!

Această imagine îmi sugerează acum felul cum mă folosesc de Irina, persoană inofensivă, cu ocazia unor chestiuni aşa de importante ca moartea, viaţa, natura sau arta.

Alăturând-o unor lucruri aşa de mari, de care ea habar n-avea, sunt eu vinovatul. Şi eu încă nu întrebuinţez pe Irina — cum făcea coniţa odinioară cu face-à main-ul — ca pe ceva din nefericire indispensabil pentru alte lucruri importante, dar chiar se pare că mă uit la acele lucruri numai ca să utilizez sticluţele cu beţişorul de abanos şi cu funduleţul de mătase la capăt!...

Într-o zi, când eram mai grăbit ca altădată, şi când arătam nerăbdare la mângâierile ei încete, Irina îmi spuse:

— Ce nu-mi place la tine e că nu pot să am linişte mai îndelungată.

Parcă ai fi o apă care curge!

Într-adevăr, observasem şi eu la ea contrariul. Nu-mi plăcea că stă pe loc. Ar fi stat lipită de mine la infinit, şi eu nu puteam asta. Ar fi tăcut fără ca vreun gând s-o zguduie brusc sau ar fi vorbit fără încetare lucruri mici, aceleaşi.

— Mi-eşti drag, mi-eşti drag!...

Dorinţa şi împlinirea ei nu erau pentru dânsa decât fapte neînsemnate, care nu tulburau şopotul ei dulce.

Un gest familiar de-al ei: cum scotea bluza, pe cap, apucând-o cu mâinile cruciş, de cele două laturi.

Toţi spuneau: “Cum s-o fi uitând Sandu la ea! Nu e nici prea cuminte!"

De fapt, când lipseam, îşi trecea timpul mereu cu alţii. Uneori chiar era numai cu câte unul, făcea haz de el, vorbea, citea cu el alături.

Dar niciodată n-am crezut că asta înseamnă ceva periculos.