Observaţia o făcu Dudu: “Ce nostimi şi identici sunteţi când vă vede cineva de departe!"

Părerile asupra ei mi se schimbaseră mult. O priveam cu un aer de uşoară superioritate. Nu mai eram impresionat de vreun aspect de-al ei. Odată o fată o întrerupse cu o voce răguşită şi întrebuinţând mulţi “la dracu” în vorbă. “Sora mea Elena”, prezintă Irina fără să încerce cu timbrul vocii să o scuze.

Altădată, Irina făcea planuri pentru viitorul nostru, fără să mă numească pe faţă. “O să mă scol târziu, să mi se aducă la pat cafeaua cu lapte."

Orice socoteală de viaţă tihnită mi s-a părut totdeauna ridicolă, burgheză, cu toate că personal am fost un burghez care se înspăimânta la prima noapte nedormită. Totuşi, n-am protestat, probabil dintr-o mică perversitate: mă apropiam mai mult de ea, aveam mai multe drepturi, fără ca în schimb să-i făgăduiesc ceva anume. Conştiinţa era liniştită. Dar poate că mă ponegresc acum şi nu-mi mai aduc bine aminte. În orice caz, Irina poate că a luat totul ca o aprobare.

Vacanţa mare venise. Toate aceste se întâmplaseră foarte repede, şi după atâtea nedumeriri de o iarnă întreagă, explicaţiile asupra caracterului şi a aspectului Irinei se rezolvaseră de îndată. Nu mai aveam curiozităţi. Dudu şi Maia nu mă mai interesau. Tot grupul mi se clarificase de îndată ce cunoşteam bine o parte din el. Eram, de fapt, foarte încurcat, neîncrezător într-o legătură definitivă. În schimb, îmi pierdeam timpul şi-mi limitam inutil probabilităţile de succes pentru mai târziu. Crezându-mă “aranjat” nimeni nu s-ar mai fi gândit la mine. Se făceau şi glume, iar camarazii mei — mi se părea — nu mă invidiau prea mult. Aveam şi remuşcări. Mă simţeam vinovat faţă de speranţele pe care o lăsam să şi le puie în mine.

Tragic început pentru un don Juan...

Dar era prea târziu să mă opresc în drum. N-aş fi avut curajul — şi mi-ar fi părut prea umil — să provoc o explicaţie sinceră. Ca să fiu drept, mă obişnuisem cu viaţa mea nouă şi-mi era frică să nu rămân iar singur.

Acum, Irina nu se mai sfia să rămână tot timpul cu mine, inventând amândoi minciunile cu care trebuia să-şi explice întârzierile acasă.

Dar mereu nimic între noi. Rude, cunoştinţe, profesori, examene...

Câteodată, într-o aglomeraţie o strângeam puţin de mână, acesta îmi era tot curajul. Într-o zi îmi spuse: “Să înconjurăm strada. S-ar putea să văd pe cineva de acasă."

Atmosferă periculoasă, care însă nu se înregistra prin nici un semn.

Nu mai ştiu, de-atunci e vreme multă, să reconstitui fiecare zi în parte, acum mi se par toate la fel, probabil însă că era o adâncire perpetuă.

Obişnuinţa ne ajută fără voia noastră.

Vacanţa veni tot atunci. Trebuia să plec în străinătate pentru câteva luni, şi acolo aveam timpul tuturor reflexiilor. Aveam prilejul de a înceta aventura mea. Prea pierdusem timpul... Nasul scurt al Irinei mă persecuta. Îmi aduceam aminte de drumurile lungi pe străzile mărginaşe, apoi de toate descoperirile asupra cunoştinţelor ei simple; mai ales o vorbă de a tatălui meu mă convinsese: “Cine era urâţica ceea cu care te-am văzut pe stradă?"

De ar fi zis “urâta” nu m-ar fi impresionat aşa, l-aş fi numit numai răutăcios.