“Urâţica” avea o impresie de adevăr care mă umilea. Încercai astfel de la Berlin să răspund tot mai rar (totuşi răspundeam!) la scrisorile Irinei, care veneau tot mai dese. Scria la întâmplare, fără virgule şi puncte (o ironizam mai târziu că scrie “genre Mallarmé”), înseilând laolaltă tot felul de idei care-i alergau prin cap. Din înţelesul lor general, trăgeam concluzia că mă iubeşte la nebunie şi că se plictiseşte singură.

E uşor de închipuit, găseam toată istoria stupidă. La întoarcere, nu am căutat s-o văd la început. M-a zărit într-o seară de la plafonul Operei.

Era cu familia, pe care n-o văzusem în complectul ei până atunci...

“Domnule Sandu, mă aşteptaţi la ieşire, nu-i aşa?” Am dispărut la ieşire, dar am întâlnit-o mai târziu. Era fatal în târgul Bucureştilor, mă mir cum nu prevăzusem de la început. Şi după câteva reproşuri şi după scuze de ale mele pocăite (mă scuzam faţă de mine, interpretând îndoielnic morala “nu vreau s-o fac să sufere”, cu toate că nu-mi luam nici o obligaţie pentru mai târziu: de fapt, eram laş şi foarte plictisit de singurătate), plimbările începură — mai întâi pe strada principală şi apoi pe din dos — şi discuţiile despre familie şi despre rochii; şi apoi, intr-o seară de lună plină, sărutările nebune cu tot felul de demonstraţii din partea ei. Şi apoi zilele identice: întârzieri pe uliţe, sărutări la întuneric... Despărţirile zilnice se făceau tot mai greu. Trebuia multă imaginaţie ca să-şi explice acasă întârzierile.

Începuse să plângă în faţa tramvaiului, şi asta în fiecare seară.

Lumea se uita curios la noi şi mie îmi era ruşine. Acasă, din pricina întârzierilor, dădeam naştere la ironii, şi eu nu puteam suferi ironii pe seama mea. Şi timpul trecu la fel, plictisindu-mă, dezgustat de mine, regretând succesele la care renunţasem şi deseori având remuşcări.

Mă obicinuisem însă, şi astfel eram zilnic cu ea. Nu mai căutam minciuna cu care să mă sustrag. Văzându-mă incapabil să iau vreo hotă- râre, eram şi mai nenorocit. Ca să nu pierd timpul, încercai să vorbesc cu ea de pictură sau literatură, subiectele care mă interesau orişicând.

Îi dam să citească volumele pe care le studiam în acelaşi timp, şi discutam mai pe urmă impresiile. De fapt, eu îmi spuneam părerile, iar Irina aproba. Aproba însă cu aşa vioiciune, că nu-i mai simţeam rolul subordonat. Între timp, la vacanţa Crăciunului, am mai încercat o despărţire definitivă. Într-o scrisoare am avut curajul să-i spun multe.

Îi arătam că nu-i pot promite nimic pentru viitor, că aveam de gând să-mi păstrez toata viaţa independenţa. Am găsit-o la scoborârea mea din tren, mititică, înfrigurată în paltonul subţire, neavând curajul să-mi iasă înainte, cerşind cu privirea o vorbă bună. Ce milă am avut de dânsa atunci! Cum mă socoteam o brută pentru toate planurile mele viclene! O luai strâns de mână şi merserăm kilometri fără să ne spunem nici o vorbă. Şi mă chinuiam: “Ce trebuie să fac, Doamne, ce trebuie să fac?” Mă durea acum supărarea ei, frigul care o răzbea şi nu ştiam cum s-o liniştesc. “Voi fi iubind-o!” Privind-o întreagă, simţeam că mi-e dragă. Am promis la urmă ca s-o îmbun: “Fac tot ce vrei!” Şi apoi iar plictiseală şi îndoieli. I-am repetat: — “Nu mă voi însura, dar vei fi prietena mea cea mai bună!"

Când o simţeam mai mâhnită, căutam s-o entuziasmez asupra frumuseţii naturii cu teorii fantastic de naive: “Eşti o intelectuală, vom citi, vom discuta!"

Cu toate că nu vedeam nici un sfârşit pentru mai târziu, nu-mi mai făceam iluzia că e posibilă o întrerupere bruscă. Îmi dam seama, în sfârşit, că nu eram în stare de nici o hotărâre definitivă.

Mă resemnam cu gândul că nu mi-am sacrificat decât prezentul (cu toate că nu vedeam nimic pentru viitor, şi încetarea iubirii ei sau renunţarea mea mi se păreau oribile). Prezentul, însă, vedeam, era cu desăvârşire sacrificat. Nu mai puteam spune nici un cuvânt altei fete fără să întâmpin lacrimile Irinei. De altfel, nu mă mai lua nimeni în serios.