La şcoală cu toţii mă osândiseră printre “aranjaţii definitiv”.

Totul era aşa de limpede, încât nu mai încasam nici măcar ironii.

Încercai cel puţin ca acest prezent să fie cât mai copios: citeam împreună tot timpul, vizitam expoziţiile şi respiram melancolia parfumului de tei de pe bulevarde, îi dam sfaturi cum să se îmbrace, cum să râdă, cum să-şi ţie capul, cum să se coafeze.

Sfaturi binevoitoare de “prieten bun”, de fapt indelicateţe. Mult am arătat-o, sărmana!

Am dat examene, am făcut excursii, am discutat, a trecut multă vreme în felul acesta; am simţit emoţii mari şi, mereu cu ea, a trebuit să i le împărtăşesc. Căutam deseori consolarea în fiinţa ei; uneori lăcrimam, alteori mă exaltam în faţa vreunui apus de soare.

În ce fel aş putea descrie această viaţă cu mici obiceiuri zilnice şi alteori cu surprize vaste! Cum nu mai făceam planuri de elaborare, nu mai aveam remuşcări. Din pricina teoriilor pe care le peroram mă credeam darnic: o educam!

Într-o zi n-a venit: a fost la nunta unei prietene. Mi-a povestit a doua zi toată petrecerea, cu entuziasm pentru dans, invitaţi şi muzică.

La toate reflexiile mele nu mai era aşa de atentă ca de obicei. Citisem o carte, nu m-a întrebat de impresiile pe care le-am avut. Numai rochii, glume, mirele şi mireasa. Fusese domnişoara de onoare şi avusese cavaler. M-am enervat că nu mai eram luat în seamă şi prefera, în locul discuţiilor intelectuale, flecărelile mahalalei. Ca să fiu sincer, m-a durut mai ales petrecerea la care se amuzase fără mine. Eram gelos, îmi dam seama, şi mă supăram, căci mă găseam ridicol. Sentimentul geloziei nu pretinde neapărat dragostea. Eu nu iubeam, eram convins de asta. Nu făceam nici un sacrificiu, aveam veşnic necazul de a fi legat fără voie, şi, în genere, mă plictiseam. Şi totuşi, atunci, lângă Irina povestind vioi petrecerea, am suferit. Îmi trebuia o răzbunare imediată. Am urcat-o într-un automobil închis şi am tras perdelele. Pe drum îmi vorbea despre nuntă.

Am ajuns la o casă de petreceri cunoscută şi obscură în acelaşi timp.

Am cerut de mâncare şi-mi aduc perfect aminte de nişte varză roşie.

Apoi am dezbrăcat-o pe încetul, întârziind la sânii goi, pe care ii cunoşteam mai de mult. N-a protestat o clipă, nu s-a revoltat şi n-a făcut nici gestul cedării amoroase.

A scâncit doar, şi, în întunericul care se lăsa, îi vedeam ochii mari deschişi, sforţându-se să vadă tot ce se petrecea cu dânsa. Probabil că nu era curiozitatea, ci mai mult frica. La întoarcere mi-am exagerat răul pe care mi-l făcuse vinul băut ca să mă pot duce de-a dreptul acasă, căci bănuiam că după un act aşa de mare erau necesare tot felul de mulţumiri şi de efuzii sentimentale care m-ar fi întârziat pe drumuri. Irina mi-a dat astfel drumul, încercându-se să nu plângă şi trimeţându-mă singură ca să mă îngrijesc. Plin de milă pentru gestul ei — ştiam cât plânge la despărţirile obicinuite — am lăsat-o totuşi.

Probabil că par grozav de hain. Cred că oricine, de şi-ar exprima sincer vagile impresii, ar ajunge la aceleaşi rezultate. De obicei sunt cu toţii de rea-credinţă şi nu-şi recunosc slăbiciunile. Pentru mine, însăşi această sinceritate scrupuloasă şi încercare de analiză lucidă nu este o scuză? Vina mea depinde de punctul de vedere din care era privită.

Irina era destul de mare ca să-şi dea seama de actele comise şi nu protestase în nici un fel. N-o minţisem niciodată asupra viitorului:

voiam să-mi păstrez libertatea. Ca prieten îi făgăduisem totdeauna ajutorul. Eram în tovărăşia ei pe cât puteam şi nu mă gândeam să mă sustrag vreodată.

Nu aveam nici o pretenţie de nici un fel, şi mărturisesc că nu fără plăcere am dat legăturii noastre o nouă putinţă de împrospătare. Dacă nu eram încă peste măsură de înfierbântat, nu eram eu de vină.