Se surprinse clipocind şi zâmbi – cu zâmbetul lui duios şi vetust – zicând:

— Văd că nu mai pot continua povestirea, dar hai cu mine. Am scris-o toată şi, dacă-ţi place, poţi s-o citeşti în voie.

În odaia sa, el adăugă:

— Mai întâi, am scris nişte însemnări zilnice, apoi cu timpul, după ani de zile, am luat însemnările şi am alcătuit din ele o carte. Vai, cât amar de vreme trecut-a de atunci!

Mi-a întins manuscrisul şi mi-a arătat locul de unde să încep lectura.

— Începe de aici, mi-a zis. Ce e mai înainte, ţi-am şi povestit.

Îl toropise somnul. În timp ce mă îndreptam spre uşă, l-am auzit bolborosind în clipoceala lui:

— Îţi urez cale bună, luminate cavaler!

M-am aşezat la gura sobei şi am cercetat comoara. Prima parte – cea mai voluminoasă – era scrisă pe pergament şi gălbejită de vreme. Am cercetat o filă, mai stăruitor, şi am văzut că era un palimpsest. Sub scrisul vechi şi tulbure al istoricului yankeu se întrezăreau urmele unui scris şi mai vechi, şi mai nelămurit – cuvinte şi fraze latineşti, fără îndoială frânturi din străvechi legende călugăreşti. Am răsfoit până la locul indicat de străin şi am început să citesc cele ce urmează:

 

 

 

CAPITOLUL I

Camelot

 

Camelot, Camelot! îmi zisei în sinea mea. Parcă n-am mai auzit de numele ăsta. Pesemne că aşa-i spune ospiciului."

Într-adevăr, dădusem peste o privelişte văratică, deosebit de gingaşă şi tihnită, fermecătoare ca un vis şi stingheră ca o zi de duminică. Aerul te îmbăta cu miresmele florilor, cu bâzâitul gâzelor şi ciripitul păsărelelor. Nu se vedea ţipenie de om. Şi nici urmă de căruţe. Nicăieri, nici un semn de viaţă, nici o mişcare. Drumul părea o potecă şerpuitoare, cu urme de copite, şi ici-colo zăreai câte-o dâră de roţi prin iarbă – roţi cu şine late cât palma.

Deodată, se ivi un boţ de fată – să tot fi avut vreo zece ani – subţirică şi frumuşică tare, cu o cascadă de păr auriu, ce i se revărsa pe umeri. Pe cap purta o cunună de maci roşii ca focul, o găteală cum nu se poate mai ademenitoare. Mergea agale, cu inimă uşoară. Chipul nevinovat îi oglindea seninătatea sufletului. Omul de la circ n-o luă în seamă; parcă nici n-o văzuse. Iar ea – ea nu se sperie deloc de travestiul lui fantastic, de parcă ar fi fost obişnuită să vadă de-alde ăştia în fiece zi. Trecea pe lângă noi aşa nepăsătoare, ca şi cum ar fi trecut pe lângă o pereche de boi. Numai când, din întâmplare, mă băgă în seamă, numai atunci se petrecu ceva mai deosebit. Fata îşi ridică braţele spre cer şi rămase încremenită. Rămase aşa cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, părând nedumerirea în persoană. Ce mai, era trăsnită de uimire şi de frică! Şi aşa rămase, ca vrăjită şi scoasă din minţi, privindu-ne până ce cotirăm pe după colţul unei păduri şi ne pierdu din ochi. Că ea fusese uluită privindu-mă pe mine, în loc s-o mire însoţitorul meu – iată ceva peste puterile înţelegerii mele, o întâmplare căreia nu-i puteam da de rost. Mă zgândărea faptul că fata părea a mă socoti pe mine bun de arătat la panoramă, trecând cu vederea că ea era mult mai indicată decât mine. Ce să spun, pentru o fiinţă atât de fragedă, se arăta de o mărinimie uimitoare şi mi-a dat mult de gândit. Am mers mai departe, plutind ca prin vis.

Când ne apropiarăm de oraş, se iviră unele semne de viaţă.