Din când în când, treceam prin faţa vreunui bordei prăpădit, acoperit cu stuf, având în preajmă mici ogoare şi petece de grădină, cultivate ca vai de lume.

Ni se arătară şi oameni, bărbaţi vânjoşi, cu plete lăţoase şi neţesălate, ce le atârnau peste ochi şi-i făceau să semene cu dobitoacele. Şi ei, şi femeile lor, purtau mai toţi cămăşi din pânză groasă de in, ce le treceau peste genunchi, iar în picioare aveau un fel de opinci grosolane. Mulţi aveau câte o zgardă de fier. Băieţaşii şi fetiţele umblau goi puşcă – dar nimeni nu părea să se mire. Cu toţii se zgâiau la mine, îndrugau câte ceva, dădeau fuga în colibe şi-şi chemau tot neamul ca să caşte gura ca la urs. Dar nici unul nu-l băga în seamă pe însoţitorul meu, decât doar ca să-l salute cu plecăciune, necăpătând nici un răspuns pentru osteneală.

În oraş se aflau câteva case de piatră mai arătoase, dar fără ferestre, prefirate prin sălbăticia de bordeie acoperite de stuf. Străzile erau nişte biete ulicioare, întortocheate şi nepietruite. Haite de câini şi puzderie de copii goi se jucau la soare, dând locului viaţă şi larmă. Porcii scurmau pământul, grohăiau şi se fâţâiau de colo până colo, grozav de mulţumiţi, iar o scroafă se bălăcea într-o băltoacă puturoasă, drept în mijlocul căii principale, şi îşi alăpta urmaşii. Deodată, răsunară sunetele îndepărtate ale unei fanfare militare, apoi sunetele se apropiară din ce în ce. De după o cotitură se ivi o cavalcadă falnică, şerpuind în soare şi luându-mi ochii cu coifurile-i strălucitoare, cu panaşe şi zale scânteietoare, cu flamuri fluturânde, cu tunicile acelea scurte, făcute din brocarturi scumpe, cu valtrapurile bogate ale cailor, şi cu suliţe aurite la vârf – făcându-şi vitejeşte drum prin noroaie, printre porci şi printre ţânci goi şi câinii care se zbenguiau prin faţa colibelor pricăjite. Ne luarăm şi noi după acest alai, apucând pe o ulicioară întortocheată, apoi pe alta, urcând şi iar urcând până ce ajunserăm, în cele din urmă, pe creasta dealului, bătută de vânturi, unde se înălţa castelul cel uriaş. Îndată se auzi un schimb de chemări din trâmbiţe, iar după aceea călăreţii parlamentară cu ostaşii, care străjuiau pe ziduri, îmbrăcaţi în zale şi cu coifuri, învârtindu-se de colo până colo, cu halebarda la umăr, sub fâlfâitul flamurilor, care aveau pe ele chipul unui balaur fioros. Apoi, porţile cele mari se dădură în lături, podişca mişcătoare se lăsă în jos şi căpetenia cavalcadei intră în cetate, pe sub arcadele încruntate. Păşind în urma lor, curând ne aflarăm şi noi într-o curte mare şi pietruită, cu turnuri şi turnuleţe ce se înălţau în văzduhul azuriu pe toate patru laturile. Împrejurul nostru, toţi descălecau şi începeau să-şi facă temenele, iscându-se multă tevatură şi alergătură încoace şi încolo şi o veselă vânzoleală de culori ce se mişcau şi se amestecau, toate acestea alcătuind o larmă, o învălmăşeală şi o zăpăceală din cele mai plăcute.

 

 

 

CAPITOLUL II

Curtea regelui Arthur

 

Cum îmi veni la îndemână, mă dădui mai la o parte şi bătui pe umăr un moşneag care îmi părea un om de rând, întrebându-l cu plan şi în mare taină:

— Amice! Fii bun şi spune-mi: eşti de la ospiciu ori ai venit pe aici doar în vizită? Poate vrei să vezi pe cineva?

Mă privi prosteşte şi zise:

— Maică Precistă, mărite cavaler, înspre nefirească socotinţă pare-mi-se a-ţi căta vorbele...

— Lasă, i-am spus. Văd bine că eşti un pacient de pe aici.

Mă depărtai de dânsul, chibzuind şi căutând să dau peste un om în toate minţile, care să mă lumineze. Peste câteva clipe, crezui că am dat peste un astfel de om, aşa că-l trăsei mai la o parte şi-i şoptii la ureche:

— Oare nu l-aş putea vedea o clipă pe gardianul-şef, doar o clipă?

— Rogu-vă, nu mă smintiţi!

— Cum? De ce să te smintesc?

— Nu mă stingheriţi de la treabă, dacă vă sunt mai pe plac vorbele acestea. Apoi îi dădu înainte, spunându-mi că este ajutor de bucătar şi n-are vreme de flecărit, deşi altă dată i-ar face mare plăcere, ba chiar l-ar unge la inimă dacă ar afla de unde mi-am făcut rost de asemenea straie. Plecând, el îmi arătă cu degetul un flăcău, spunându-mi că acesta n-are nici o treabă şi este tocmai nimerit pentru ce căutam eu. Fără îndoială că şi flăcăul se uita după mine. Era un băiat subţiratic şi zvelt, îmbrăcat într-un tricou de culoarea racului, ce-l făcea să semene cu un morcov îngemănat. Restul veşmintelor îi erau din mătase albastră, cu dantele gingaşe şi tot felul de zorzoane. Avea plete lungi şi bălaie şi purta pe cap o tichie de atlaz roz-alb, cu pană, trasă ştrengăreşte pe-o ureche. După privirile ce le arunca părea băiat de viaţă, iar după înfăţişare tare mulţumit de sine. Era drăgălaş să-l pui în ramă, nu alta. Băiatul se apropie, mă cercetă din cap până în picioare, cu o curiozitate plină de zâmbete şi neobrăzare. Îmi spuse că mă căuta cu dinadinsul şi mă încunoştinţă că este paj.

— Las-o încolo – îi zisei – ce-i aia paj? Ai grija pajiştilor, ca să tai frunze la câini?

Cuvintele erau cam tari, recunosc, dar intrase strechea în mine. Totuşi, cuvintele mele nu-l atinseră câtuşi de puţin. Parcă nici nu-i trecea prin cap că-l jignisem.