Numai eu eram buimac cu totul, aflând cum un singur om fusese în stare să bată şi să captureze atâtea batalioane de luptători antrenaţi. I-am spus-o şi lui Clarence, dar fluşturaticul ăla, care n-avea nimic sfânt într-însul, îmi zise doar atâta:

— Dacă sir Kay ar fi avut răgaz să mai dea de duşcă un burduf de vin acru, ar fi încărcat şi mai dihai socoteala.

M-am uitat la paj plin de mândrie, văzând cum i se aşterne pe faţă norul unei adânci desperări. Cătând încotro şi-a aţintit el privirea, zării un moşneag tare bătrân, cu barbă albă, purtând o mantie neagră, ce i se revărsa în falduri. Bătrânul se ridicase şi acum stătea în faţa mesei, clătinându-se pe picioarele-i şubrede, legănându-şi încet capul străvechi şi măsurând pe comeseni cu ochii săi apoşi şi rătăciţi. Suferinţa întipărită pe chipul pajului se putea desluşi şi pe feţele tuturor mesenilor, căci cu toţii luară înfăţişarea unor făpturi necuvântătoare, care ştiu că trebuie să îndure totul, fără a scoate măcar un gemet.

— Maică Precistă, iarăşi va să dăm ascultare – suspină băiatul – aceleiaşi basne din babalâc, ce pogoară urâtul preste suflet. De mii de mii de ori, îndrugat-a dumnealui – pâclişitul – aceleaşi cuvinte şi câtă vreme fi-va trăitor le va mai îndruga, de verice dată îşi va umple burduhoiul şi va porni umbletul fără sfârşit al scornelilor. Dar-ar bunul Dumnezeu să mor decât să mai apuc o zi ca aceasta!

— Cine e?

— Merlin, cel preste samă de mincinos şi neîntrecut în vrăjitorii. Ieşi-i-ar veleatul odată, plată pentru urâtul ce ni-l prefiră în suflet cu această singură poveste, poftorită şi răspoftorită! Dară lumea se spăimântă de dânsul, că are, la vrere şi poruncă, furtunile şi fulgerile şi pre toţi diavolii, care vor fi fiind în iad, iară dacă nu ar fi aşa, apoi de multă vreme i s-ar fi scos măruntaiele ca să se ajungă până la povestirea aceasta şi s-o dea de pământ, făcând-o praf şi pulbere! Mereu a fost zicând basna aceasta, precum ca despre altul ar face vorbire, prefăcându-se a fi prea sfiicios spre a-şi aduce proslăvire singur – trăzni-l-ar toate afuriseniile şi apuca-l-ar toate nevoile! Prietene, fii bun şi trezeşte-mă când va suna stingerea!

Băiatul îşi puse capul pe umărul meu, făcându-se că doarme. Hodorogul îşi începu povestea, iar peste câteva clipe flăcăul adormi cu adevărat. La fel păţiră potăile şi curtenii, lacheii şi puzderia de oşteni. Glasu-i hârâitor hârâia într-una. De peste tot, se porniră sforăiturile, însoţind pe povestitor, ca un acompaniament înfundat şi în surdină al unor instrumente de suflat. Unora le căzură capetele peste braţele încrucişate, iar alţii îşi dădură capul pe spate, rămânând cu gura căscată şi slobozind prin somn, fără de voie, nişte melodii fârnâite. Muştele zbârnâiau şi pişcau nestingherite. Şobolanii roiau din sute de borte şi foiau prin sală, ca la ei acasă, ba unul şedea cocoţat ca o veveriţă pe capul regelui, ţinând o bucăţică de brânză în lăbuţe, ronţăind-o şi prefirând firimiturile pe obrazul măriei sale, cu o naivă şi neruşinată lipsă de respect. Era o scenă tihnită şi odihnitoare pentru ochii obosiţi şi sufletele întristate.

Iată cam cum venea povestea bătrânului:

— Purces-au craiul şi Merlin şi au mers până le-a ieşit în cale un schivnic, carele om sfânt şi vraci fără seamăn era. Iară schivnicul, cercetându-i rănile, bune leacuri i-au dat, drept care craiul poposit-au acolo trei zile, tămăduindu-şi rănile şi învrednicindu-se a călări şi a îmbla. Şi iară purces-au la drum. Iară pe când călăreau, a fost zicând Arthur, craiul: Nu am paloş! Atâta pagubă – răspuns-a Merlin – află că prin preajmă iaste un paloş carele al măriei-tale va fi, dacă ne taste puterea! Şi mai călăriră până ajunseră la un lac cu apă limpede şi întins tare, iară în dricul lacului zărit-au Arthur un braţ de om, carele învăluit în pânză albă era, iară mâna braţului întindea un paloş minunat! Iacă – grăit-a Merlin – colo e paloşul de care datu-ţi-am de ştire! Într-acestea, zărit-au amândoi o jupâniţă mergând pe luciul lacului. Au ce soi de jupâniţă iaste? întrebat-a craiul Arthur. E zâna lacului – răspuns-a Merlin – iară în adâncul apei zace o stâncă şi înlăuntrul ei iaste un lăcaş, cum nu-i altul pre lume, numai din podoabe şi podoabe. Şi zâna va veni la tine, aciiş, iară tu dulce la cuvânt să fii, ca să-ţi dăruiască paloşul. După aceea, veni şi zâna către Arthur, zi bună dându-i, iară el la fel. Domniţă – grăit-a Arthur – ce paloş iaste acela, pe care, colo în lac, un braţ îl întinde deasupra apei?! Al meu aş vrea să fie, că paloş eu nu am! Tu, Arthur, mărite craiule – a fost zicând zâna – află că al meu iaste paloşul, iară de mi-i hărăzi la vreme darul de care am trebuinţă, al tău va fi paloşul! Credinţa mi-e chezaşă – zis-a atunci Arthur – că orice dar îmi vei cere, îndată ţi-l voi aduce! Prea bine – grăit-a zâna – ia luntrea aceea, vâsleşte până acolo şi ia-ţi paloşul, dară şi teaca lui să n-o laşi, iară eu ţi-oi cere darul, când va veni sorocul. Descălecat-au atunci craiul Arthur şi Merlin, au legat caii de nişte copaci şi – ţuşt! – au păşit în luntre, iară când au ajuns la paloş, craiul Arthur a tras de cel mâner şi l-a luat cu sine. Iară braţul a pierit în adânc, cu mână cu tot, şi ei au ajuns la mal şi au pornit de-a-ncălarelea înainte. Curând după aceea, craiul Arthur a zărit o mândreţe de foişor. Ce iaste cu foişorul acesta? Răspuns-a Merlin: "Iaste al cavalerului cu care te-ai lovit acum în urmă, sir Pellinore, dară el nu-i aici, ci iaste dus ca să se înfrunte cu un alt cavaler de-al tău, acela căruia îi zice Egglame. S-au tăiat cu săbiile, dară la urmă Egglame şi-a întors de către el faţa şi a luat-o la goană, căci altmintrelea aţa la moarte l-ar fi tras, iară celălalt l-a gonit până la Carlion, aşa că-l vom întâlni acuma la drumul mare. Voroave foarte pre voia gândului meu ai grăit – zis-a Arthur- că acuma am paloş şi merg să îl tai, plinind pedeapsa.