Să fi fost încă vreo douăzeci, dacă nu mai mult. Nenorociţii! Cei mai mulţi dintre dânşii fuseseră aşa de schilodiţi, ciumpăviţi şi stâlciţi, că te lua groaza văzându-le pe păr, pe faţă şi pe veşminte, sângele închegat în zgănci şi zgrunţuri negre. De bună seamă că mai erau cotropiţi de grele dureri şi sufereau din pricina istovirii, a foamei şi setei. Şi nimeni nu se îndurase măcar să le spele rănile şi nu îi miluise cu vreun balsam alinător. Totuşi, nu-i auzeai deloc gemând sau văicărindu-se şi nu-i vedeai dând semne de nelinişte sau cârtind cât de cât. Fără să vreau, mă năpădi gândul: "Nemernicii! Când le-a venit la îndemână, s-au purtat şi ei la fel cu alţii! Acum, le-a venit rândul şi nu se aşteaptă la un tratament mai bun, aşa că resemnarea lor filozofică nu este dovada vreunei pregătiri sufleteşti, a vreunei tării intelectuale, a vreunui raţionament, ci doar o simplă rezistenţă animalică. Sunt ca nişte piei-roşii albe!"

 

 

 

CAPITOLUL III

Cavalerii Mesei Rotunde

 

Sporovăiala de la Masa Rotundă consta mai mult din monologuri – un soi de dări de seamă asupra aventurilor în care fuseseră capturaţi prizonierii, iar prietenii şi susţinătorii acestora, ucişi şi jefuiţi de cai şi armuri. Îndeobşte – pe cât mi-am putut da eu seama – aventurile acelea, pline de omoruri, nu erau expediţii întreprinse pentru a răzbuna jigniri, nici pentru a pune capăt unor vechi certuri sau unor neînţelegeri iscate din senin. Nu! De obicei erau nişte simple dueluri între străini – dueluri între oameni care nici măcar nu fuseseră prezentaţi unul altuia şi între care nu exista nici o pricină de jignire. Este drept că de multe ori îmi fusese şi mie dat să văd cum doi băieţi, care nu se cunoşteau şi se întâlneau doar din întâmplare, se ameninţau într-un glas: "Las' că-ţi arăt eu ţie! Am să te zvânt în bătăi!" şi treceau pe loc la fapte. Până atunci însă, îmi închipuisem că astea se întâmplă doar între copii, fiind tocmai semnul şi dovada copilăriei. Dar iată că acolo dădusem peste cogeamite găligani – oameni în toată firea – care se ţineau de asemenea isprăvi şi se făleau cu ele, chiar când îmbătrâneau. Totuşi, era ceva foarte simpatic în fiinţele acelea cu suflet simplu, ceva atrăgător şi plăcut; mi se părea că nu găseşti în grădiniţa aceea de copii, ca să zic aşa, nici atâtica creier cât îi nevoie pentru momeala de la undiţă. După câtva timp, însă, nici nu te mai sinchiseai, căci îţi dădeai seama că într-o astfel de societate nici nu-i nevoie de creier şi dacă oamenii ar fi avut creier – asta le-ar fi încurcat, stânjenit şi chiar stricat simetria vieţii lor şi poate le-ar fi făcut imposibilă existenţa.

Mai de pe fiecare chip desprindeai o nobilă bărbăţie. Pe unele vedeai chiar o anumită distincţie şi blândeţe, care înlăturau clevetirile răutăcioase şi le făceau să amuţească. În ţinuta cavalerului căruia îi ziceau sir Galahad, stăruiau o bunătate şi o puritate nespus de nobile, de asemenea şi în înfăţişarea regelui, iar măreţie şi prestanţă găseai în statura uriaşă şi în portul trufaş al lui sir Launcelot al Lacului.

Tocmai în clipa aceea se petrecu un incident, aţintind toate privirile asupra acestui sir Launcelot. La semnul făcut de un fel de maestru de ceremonii, şase sau opt dintre prizonieri se ridicară, veniră în grup şi îngenuncheară pe daliile de piatră şi ridicându-şi braţele înspre galeria unde se aflau doamnele, se rugară a li se îngădui să vorbească reginei. Doamna, care şedea la locul cel mai de vază, în buchetul acela de femei înghesuite ca la o expoziţie de flori şi cusături ţărăneşti, încuviinţă din cap. Atunci purtătorul de cuvânt al prizonierilor declară că el şi cu semenii lui sunt în mâinile ei, întru iertare, răscumpărare, captivitate sau moarte, şi că aşa cum va hotărî dânsa, după bunu-i plac, aşa va fi. Îi mai spuse că ei o făceau la porunca lui sir Kay, comisul, ai cărui prizonieri erau, întrucât el îi învinsese pe câmpul de luptă într-o bătălie crâncenă şi asta singur, numai prin tăria şi vitejia lui.

Mirarea şi uimirea se aşternură pe feţele tuturor celor din sală. Zâmbetul plin de recunoştinţă al reginei pieri la auzul numelui lui sir Kay. Regina părea tare dezamăgită. Pajul îmi şopti la ureche, pe un ton şi cu cuvinte de curată batjocură:

— Aolio! tocmai sir Kay! O, cât iaste fără de cale şi fără de cuviinţă! Să fiu albie de porci, dacă iaste cu putinţă una ca asta! Două mii de ani, se va căzni încă necurata scornire a oamenilor ca să-l blagoslovească pe comis cu o asemenea basnă!

Toate privirile îl iscodiră aprig pe sir Kay, dar el fu la înălţime. Se ridică şi îşi jucă ca un maestru cartea – şi luă toate levatele. Spuse că va povesti întocmai cele petrecute, fără să pună nimic de la el.

— Iară de veţi chibzui că se cade cuiva cinstire şi slavă pentru isprăvile acestea – zise el – atunci cinstire şi slavă veţi hărăzi aceluia carele iaste cel mai vârtucios, viteazul ale cărui mâini au purtat pavăza şi au tăiat cu paloşul pre neprietenii creştinătăţii, iară acesta nu-i altul decât însuşi cavalerul care şade colo! Şi, spunând acestea, îl arătă pe sir Launcelot. Zău, i-a lucrat în foi de viţă şi bine le-a făcut!

Apoi, sir Kay îşi urmă povestirea şi le spuse cum sir Launcelot, în căutare de aventuri – cu puţină vreme înainte – ucisese dintr-o singură lovitură de spadă şapte uriaşi şi dezrobise o sută patruzeci şi două de fecioare. Dar sir Launcelot nu s-a mulţumit cu atâta şi, căutând alte aventuri, a dat peste dânsul (sir Kay), care se lupta deznădăjduit cu nouă cavaleri străini şi pe loc el a luat pe seama sa lupta şi i-a înfrânt pe toţi cei nouă. Şi le mai povesti cum, în noaptea aceea, sir Launcelot se trezi, fără să facă vreun zgomot, şi îşi puse platoşa lui sir Kay, luându-i şi calul şi o porni în ţări îndepărtate, unde învinse şaisprezece cavaleri într-o crâncenă bătălie şi pe alţi treizeci şi patru într-alta. Şi pe toţi aceştia, ca şi pe primii nouă, îi puse să jure că vor veni călări, de duminica Rusaliilor, la curtea regelui Arthur şi se vor preda în mâinile reginei Guenever, drept prizonieri ai comisului sir Kay, pradă a vitejiei sale cavalereşti. Şase din ei se şi aflau acolo, iar restul aveau să sosească de îndată ce li se vor tămădui rănile mai grave.

Ce să spun – era înduioşător s-o vezi pe regină roşind şi zâmbind, părând totodată stânjenită şi fericită şi aruncându-i pe furiş lui sir Launcelot nişte ocheade, pentru care în Arkansas pun capul că hăndrălăul ar fi primit nişte gloanţe în ceafă.

Toată lumea lăuda vitejia şi mărinimia lui sir Launcelot.