Nu erai pe coasta Mexicului?

— Nu, ci pe o insulă, împreună cu ceilalţi.

— Care ceilalţi?

— Doctorul Sternau, Mariano, amândoi fraţii Unger, Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs şi Karja, sora mixtecaşului.

— Ştii că tot ce-mi spui tu mi se pare de necrezut? Şi cine e senior Sternau?

— Nu-l cunoşti? Ah, bucuria de a te fi revăzut m-a zăpăcit de tot! Senior Sternau a pornit să te caute pe dumneata şi pe căpitanul Dandola.

— Sfinte Dumnezeule! Aşadar, Mindrello ştia ce spune... Nu-i aşa că Sternau e un medic german care s-a căsătorit cu nepoata mea Roseta?

— Ba da.

— L-a operat pe fratele meu şi i-a redat vederea?

— Întocmai. Dar de unde ştii toate acestea, don Fernando?

— O să-ţi spun eu mai târziu. Sultanul pare să devină nerăbdător. Cât e de când ai plecat din patrie?

— Au trecut mai bine de şaisprezece ani.

Era un răstimp lung, dar frumoasa fată a arendaşului nu se schimbase mai deloc la faţă. Aci în Harar, unde femeile se trec foarte repede, Emmei nu i-ar fi dat nimeni mai mult de douăzeci de ani.

Contele o privea cu ochii holbaţi.

— Şaisprezece ani? Şi unde ai fost în vremea asta?

— Pe insulă.

— Care insulă?

— A, uitasem că nu ştii nimic din ce s-a petrecut în urmă. Landola ne-a luat în Guyamas pe vasul lui şi ne-a dus pe o insulă pustie din Oceanul Pacific, unde am stat până acum.

— Doamne, Doamne, ce grozăvie!

Sultanul îşi pierdu răbdarea.

— Aştept răspuns; ce ţi-a povestit? întrebă el.

— Că, pe când se plimba pe ţărmul mării a fost răpită de piraţii chinezi care au luat-o cu ei.

— Şi au vândut-o apoi în Ceylon emirului, nu-i aşa?

— Da.

— Aşadar, câinele de somalez nu m-a minţit. Şi ce ţi-a spus despre mine?

— Sunt o slugă supusă a înălţimii tale, prea puternicule sultan şi nu mă gândesc decât la binele tău, zise contele plecându-se adânc. De aceea am îndrăznit s-o întreb ce impresie i-ai făcut.

— Şi ce ţi-a răspuns?

— Că eşti bărbatul pe care l-a dorit inima ei.

Sultanul îşi mângâie mulţumit barba şi zâmbi, foarte bine dispus.

— Pentru ce tocmai eu? întrebă el îngâmfat.

— Fiindcă ai privirea ageră şi chipul frumos, iar mersul tău e mândru ca al unui adevărat calif. Aşa mi-a spus.

— Bine, sunt foarte mulţumit de tine, sclavule. Şi crezi că mă va iubi fără să trebuiască să-i poruncesc?

— Nici un bărbat nu trebuie să ia prin silnicie ceea ce i se va da de bunăvoie, prea măritule sultan. Fii milostiv şi îndurător cu ea şi dragostea va încolţi în inima ei ca iarba la razele soarelui.

— Bine zici. Voi lăsa ca iubirea să vină de la sine.

— Dar ştii tu, stăpâne, că iubirea cere cuvinte ca să fie spusă? Sclava arde de dorinţa de-a învăţa graiul tău ca să-ţi poată spune ea singură ceea ce simte sufletul ei.

— Dorinţa îi va fi îndeplinită. Tu vei fi profesorul ei. Cât timp crezi c-o să trebuiască pentru ca să poată vorbi limba mea?

— Depinde când voi începe lecţiile şi câte ceasuri pe zi va trebui să le fac.

— Fata asta îmi place foarte mult şi de-abia aştept s-o aud spunându-mi că mă iubeşte şi că vrea să fie soţia mea. De aceea îţi poruncesc să începi chiar de azi lecţiile.

— Mă supun, stăpâne.

— Ajung trei ceasuri pe zi, sclavule?

— Dacă voi face zilnic trei ceasuri, într-o săptămână va cunoaşte atât din graiul hararilor cât îi va trebui să-ţi spună că dragostea ta o face femeia cea mai fericită de pe pământ. Dar femeile din ţara ei nu sunt deprinse să vadă un bărbat gol si îi e ruşine de mine.

— O să-ţi dau haine şi de mâncare să te saturi si să te mai întremezi.

— Mulţumesc, stăpâne milostiv. Când să încep lecţiile?

— Îndată după ce te vei spăla şi îmbrăca. Dar fiindcă eu n-am vreme să stau cu voi, o să pun un eunuc să vă supravegheze. Acum să mergem.

— Pot să-i spun mai înainte că dorinţa ei de-a învăţa limba i-a fost îndeplinită?

— Spune-i.

Contele, bucuros că a obţinut atât, îi spuse Emmei.

— Acum trebuie să plec, dar mă voi întoarce repede. Sultanul mi-a făgăduit să stau câteva ceasuri pe zi cu tine ca să te învăţ limba ţării. Vom putea vorbi deci mai pe larg. Sper să ne putem salva. Am intenţia să fug la noapte şi poate că voi reuşi.

Bătrânul fu îmbăiat, ospătat şi îmbrăcat în haine curate, apoi îl duseră în faţa sultanului. Acesta îl luă cu el în camera unde Emma stătea închisă împreună cu comorile. Lângă ea se afla un eunuc negru.

Negrul ştia că albul e un sclav, de aceea îi zise cu ton poruncitor după ce plecă sultanul:

— Tu eşti profesorul?

— Da.

— Să ştii că sclava n-are voie să-şi arate fata.

— Ştiu.

— Să nu cumva să o atingi!

— Nici gând n-am.

— Şi să nu ne vorbeşti de rău, că te spun sultanului.

— De unde o să ştii tu dacă vă vorbesc de rău sau de bine dacă tu nu cunoşti limba în care vorbim? îl întrebă bătrânul zâmbind.

— O să citesc pe chipul tău.

Contele văzu că negrul nu era chiar atât de prost pe cât părea. Acesta se ridică, întinse un covor pe jos, şi-i zise sclavului:

— Stai jos şi începe.

— Cât trebuie să ţină lecţia?

— Trei ceasuri încheiate.

— Cum poţi măsura timpul ca să ştii când s-au împlinit cele trei ceasuri hotărâte?

— Cu ceasornicul ăsta, răspunse eunucul şi scoase de sub mantaua lui largă un ceasornic de nisip.

— Acum, dragă Emma, avem răgaz trei ceasuri să stăm de vorbă, începu contele stând jos pe covor. Trebuie însă să facem aşa fel ca negrul să creadă că e într-adevăr o lecţie. De aceea voi spune din când în când câte un cuvânt două în dialectul harar şi tu să le repeţi după mine. Şi zici că ai fost cincisprezece ani pe o insulă pustie?

— Când ne-a debarcat pe noi acolo era aproape pustie, dar am reuşit să sporim numărul copacilor, fiindcă toată strădania noastră era să obţinem cât mai mult lemn pentru construirea unei plute sau a unei corăbii.

— Povesteşte, povesteşte te rog, mai repede, sunt curios să aflu ce s-a întâmplat în lipsa mea cu ai mei şi cu voi, stărui bătrânul nerăbdător.

Emma începu să depene firul întâmplărilor şi nimic din cele neînţelese de el până acum nu-i rămase neclar.