N-ar fi mai bine să se prefacă, să spună că nu cunoaşte limba sclavei? Dar poate că în împrejurarea de faţă ar avea prilejul să facă o faptă bună", îşi spuse în gând.

— Haide, vino! îi porunci sultanul şi porni înainte.

Ajuns în faţa uşii unde era închisă sclava, intră mai întâi să vadă dacă e acoperită bine cu vălul, apoi îl chemă şi pe bătrân înăuntru. Don Fernando înţelese dintr-o privire că în coşurile şi lăzile acelea se află toate bogăţiile sultanului.

Sclava stătea întinsă pe divan. Faţa îi era acoperită, dar putea zări foarte bine prin văl. La vederea bătrânului se ridică în picioare ca şi când ar fi fost împinsă de un resort.

— Vorbeşte cu ea! îi porunci sultanul şi vezi dacă îi cunoşti limba.

Don Fernando înaintă vreo câţiva paşi şi se opri. Sclava făcu o mişcare de surprindere. Sultanul crezu că fata se miră de îngăduinţa lui de-a lăsa un bărbat să se apropie de ea.

— Quelle est la langue que voits parlez, mademoiselle?{3} întrebă bătrânul.

La auzul glasului său, sclava tresări.

Contele crezu că nu n-a înţeles, de aceea puse aceeaşi întrebare în limba engleză:

— Do you speak english perhaps, miss?

— Bendito sea Dios!{4} răspunse ea în spaniolă. Înţeleg eu şi franceza şi engleza; dar să vorbim mai bine în spaniolă.

Acum era rândul bătrânului să se mire, dar nenorocirile prin care trecuse îl învăţaseră să fie prudent. De aceea se stăpâni şi zise cu un glas pe care voia să-l facă să pară cât mai nepăsător.

— Sfinte Dumnezeule! Eşti o spaniolă. Te rog să te prefaci şi să nu te arăţi prea bucuroasă, în situaţia noastră trebuie să fim cât se poate de prevăzători, o sfătui el.

— Aşa am să fac, deşi îmi vine foarte greu, răspunse ea. O, doamne, senior! Oare ochii mei nu se înşeală? Ce fericită aş fi să fie aşa cum cred eu!

— Nu te înţeleg, seniorita... spuse el mirat.

— Trebuie să ştii, senior, că nu sunt numai spaniolă, dar chiar mexicană.

— Ce... Ce-ai spus? o întrebă el, de-abia stăpânindu-şi tremurul glasului. Drept să-ţi spun, seniorita, îmi trebuie multă putere ca să nu-mi arăt emoţia. Află că şi eu sunt mexican.

— Santa Madonna! Atunci sunt sigură că nu mă înşel. Mi s-a părut de la început că te cunosc şi când ţi-am auzit glasul, nu m-am mai îndoit o clipă. Dumneata eşti bunul, dragul nostru don Fernando de Rodriganda!

Bătrânului îi trebui o putere într-adevăr supraomenească pentru a nu arăta cele ce simţea. Totuşi glasul îi tremură puţin când întrebă:

— Mă cunoşti dumneata pe mine, seniorita?

— Da şi încă foarte bine.

— Spune-mi atunci, rogu-te, cine eşti?

— Sunt Emma Arbellez, fiica arendaşului dumitale Pedro Arbelez.

Tăcură câtva timp amândoi, deşi sufletele lor erau zbuciumate ca marea de talazuri. Contele nu-i putea vedea chipul fetei, dar o auzi plângând şi suspinând încetişor. L-ar fi podidit în cele din urmă şi pe el lacrimile, dacă glasul aspru al sultanului nu l-ar fi adus la realitate.

— Îi cunoşti graiul, după cum văd, zise el. Ce fel de limbă e?

— Ea unei ţări necunoscută la voi.

— Cum se numeşte?

— Spania.

— N-am auzit până acum de ea. Trebuie să fie vreo ţărişoară mică şi săracă.

— Dimpotrivă, e mare şi bogată, are multe insule prin toate mările lumii.

— Are si un sultan?

— Da, un rege puternic, stăpân pe milioane de suflete.

Sultanul zâmbi cu îndoială. N-auzise încă de Spania şi credea că bătrânul spune palavre.

— Şi ce-a spus sclava? întrebă el.

— Că e foarte mulţumită că a fost cumpărată de tine.

Sultanul se lumină la faţă.

— Din ce neam se trage?

— Tatăl ei e unul din oamenii de seamă ai ţării sale.

— Mi-am închipuit eu. Se cunoaşte. E foarte frumoasă. E mai frumoasă decât o floare şi mai strălucitoare ca soarele. Dar cum s-a întâmplat de-a căzut în mâinile emirului?

— Nu ştiu, n-am vorbit încă despre asta. Vrei s o întreb?

— Întreab-o şi spune-mi pe urmă ce ţi-a spus.

Contele se întoarse atunci spre Emma şi-i zise stăpânindu-şi emoţia:

— Aşadar, tu eşti, Emma, draga mea Emma pe care o ţineam pe genunchi când era mică? Vezi în ce hal m-au adus? Dar să lăsăm înduioşările... Sultanul vrea să ştie cum ai ajuns aici şi trebuie să-i răspund.

— Aici? Nici măcar nu ştiu unde mă aflu...

— Ţara se numeşte Harar si oraşul de asemenea. Omul în puterea căruia ne aflăm e sultanul. Dar răspunde-mi, rogu-te, la ce te-am întrebat.

— Am fost adusă în Ceylon de un pirat chinez, care m-a vândut emirului.

— Şi prin ce împrejurare ai căzut în mâinile chinezului?

— Am rătăcit pe o plută în largul mării zile întregi până ce-am fost luată pe un vapor olandez care a fost jefuit dincolo de Java de piraţii chinezi care făceau negoţ cu sclavi.

— Pe o plută? Nu înţeleg...