Află astfel că Pablo Cortejo nu era decât un trădător şi Alfonso nici nu-i era nepot. Fu şi el de părere că Mariano era adevăratul fiu al lui don Manuel. Era atât de atent la cele ce povestea Emma, încât uitase cu totul de rolul lui de profesor. Noroc că-şi aduse aminte la timp, şi-i zise Emmei să repete după el cuvintele în harară:

"Tu eşti un sultan puternic", "Eşti bucuria ochilor mei", "Fii milostiv, căci tu eşti omul drag inimii mele".

Astfel ajunse Emma în povestirea ei până la debarcarea în insula aceea pustie.

— Din ce ţară face parte? întrebă contele.

— Nu ştim nici noi. De abia după mulţi ani a reuşit Sternau, din poziţia stelelor şi alte indicaţii la care eu nu mă pricep, să stabilească gradul de latitudine şi că am fi la treisprezece grade sud de insulele Paştelui la care am putea ajunge dacă am avea o plută sau o corabie.

— Ce nenorocire! Să fii atât de aproape de salvare şi totuşi atât de departe! Şi zici că nu aveaţi copaci?

— Nu. Şi chiar dacă am fi avut, de unde era să luăm scule ca să facem pluta? Treptat, treptat însă, am reuşit să ascuţim bolovani de mărgean pe care îi desprindeam din stânci şi să facem din ei securi şi cuţite. Am răsădit mlădiţe din tufe şi le-am dat putinţa să crească şi să se facă din ele copaci.

— Dar cu ce vă hrăneaţi?

— La început cu rădăcini şi fructe. Am dat şi de un fel de scoici pe care le mâncam crude ca stridiile. Mai târziu am reuşit să ne facem plase şi undiţe ca să prindem peşte. Încetul cu încetul am putut să facem arcuri şi săgeţi cu care vânam păsări. Mai erau pe insulă o mulţime de iepuri, pe care îi frigeam în frigare.

— Cu ce aprindeaţi focul?

— Sternau, care călătorise foarte mult, învăţase nu ştiu de la ce popor să facă focul cu două beţe sau putregai. Trebuia însă să fim foarte economi cu lemnele ca să nu le prăpădim degeaba.

— Şi ce fel de îmbrăcăminte aveaţi?

— Ne făceam haine din piei de iepure. Mâncarea o făceam noi femeile, adică eu şi cu Karja, care se măritase cu Inimă-de-urs.

— Şi tu cu Anton, nu-i aşa? întrebă contele zâmbind îngăduitor.

Emma roşi. Căsătoria ei se făcuse sub cerul sclipitor de stele, fără preot şi fără tămbălău.

— A, senior, să nu mă judeci rău, murmură ea plecând ochii. Eram atât de departe de orice suflare omenească, osândiţi să ne ducem traiul singuri în pustiu, fără vreo nădejde de scăpare... şi anii treceau... şi Antonio mi-era atât de drag... Ce va fi suferit, sărmanul, când a văzut că am plecat şi nu mă mai întorc!

— Tocmai asta vreau să aflu: Cum ai putut pleca din insulă?

— O, a fost atât de îngrozitor, încât mă cutremur când îmi aduc aminte.

— Povesteşte Emma... o rugă contele. Trebuie să aflu. Ce-am suferit eu a fost poate şi mai îngrozitor, zise el suspinând.

— Reuşisem, în sfârşit, urmă ea, să avem lemn destul de tare ca să ne gândim să construim o plută. A fost destul de greu cu uneltele pe care le aveam. Totuşi pluta era destul de mare ca să încăpem cu toţii şi să luăm şi provizii cu noi. Şi făcusem cârmă şi catarg şi pânze din piei de iepure. Era acum gata şi ne gândirăm să facem a doua zi o probă cu ea în jurul ţărmului care, chiar pe vreme bună, era zbuciumat de talazuri. Peste noapte mă trezi un urlet şi un vuiet grozav. Se pornise furtuna. Îmi adusei aminte că toate proviziile noastre erau pe plută şi m-am dus să văd dacă nu cumva vântul a desprins pluta de ţărm. Fiindcă bărbaţii erau istoviţi de munca de peste zi ei se odihneau; eu n-am vrut să-i scol si am plecat singură din colibă. Am văzut pluta jucând pe valuri gata gata să rupă frânghiile şubrede făcute din piei de iepure răsucite.