Acum înţelegea multe lucruri pe care nu şi le explicase până atunci.

Dacă împrejurarea de faţă era un semn al providenţei, putea să spere că robia şi suferinţele îndurate de el atât amar de ani vor lua odată sfârşit. Fără să-şi dea seama, îşi împreună mâinile, căzu în genunchi şi începu să se roage fierbinte.

Multă vreme tăcură amândoi, apoi fostul contrabandist zise cu smerenie:

— Să nu ne lăsăm doborâţi, senior şi să ne încredem în Dumnezeu, care e bun şi milostiv şi o să ne ajute. Trebuie însă să facem şi noi ceva.

— Bine zici, răspunse bătrânul ridicându-se de jos. Să chibzuim cu sânge rece cum am putea ieşi de aici.

După ce chibzuiră multă vreme, ajunseră la convingerea că singura posibilitate de fugă era închisoarea lui Mindrello.

— Ce-ar fi să încercăm chiar acum? întrebă contrabandistul.

— E prea târziu, dragul meu. Nu mai e mult până la ziuă şi au să descopere fuga noastră până a nu avea noi timp să ne îndepărtăm. Dacă ne prind, suntem pierduţi.

— Bine, don Fernando, fie şi-aşa. Ar trebui însă să încercăm să vedem dacă bolovanul care astupă celula mea nu se poate da lesne la o parte.

— Bine zici. Ar fi mijlocul cel mai bun de fugă. Dacă nu, trebuie să găsim altă cale.

— Atunci hai să mergem în celula mea. Stai s-o iau eu înainte.

Se căţărară pe zid cum fac coşarii şi trecură în închisoarea lui Mindrello, care era aidoma cu cea a contelui.

Acesta se sprijini în picioare şi reuşi să ajungă sus, unde era bolovanul; contele făcu la fel.

— Acum să-ncercăm, zise fostul contrabandist.

Ceea ce vroiau ei era lesne de făcut. Din câteva opinteli lespedea se clinti şi o împinseră la o parte. Deasupra lor cerul scânteia de stele.

— Slavă Ţie, Doamne! zise bătrânul, mai respirăm şi noi puţin aer curat! Cunoşti după stele cât e ceasul? îl întrebă el apoi pe Mindrello.

— Da, trebuie să fie miezul nopţii.

— E prea târziu ca să fugim. Ce linişte-i în jurul nostru! Oraşul doarme. Colo, la hagi Amandam, stau îngrămădiţi sacii cu smochine care i-au sosit astăzi, îi văd prin întuneric.

— Saci cu smochine? întrebă spaniolul cu bucurie. Ah, de-aş putea avea şi eu câteva... N-am mâncat încă nimic pe ziua de azi.

— Ar fi cam nechibzuit din partea noastră să ne ducem până acolo, dar mă gândesc că ne trebuie puteri pentru ziua de mâine. Pe mine mă chinuie setea mai grozav decât foamea şi ştiu că se mai află acolo şi un burduf mare cu apă. Ce zici, Mindrello, ne încercăm norocul?

— De ce nu! N-are cine să ne vadă.

— Bine. Dăm bolovanul de tot la o parte şi ne târâm pe brânci ca să fim siguri că nu ne simte careva.

— Stai să-mi iau mai întâi cuţitul.

— Ah, ai un cuţit?

— Da. Am făcut ce-am făcut şi am pus mâna pe unul.

Mindrello se duse să-şi ia cuţitul, apoi se apucară să împingă încet bolovanul până ce-şi făcură loc. Se întinseră apoi la pământ şi începură să se târască spre casa unde ştiau că sunt sacii cu smochine şi burduful despre care vorbise contele.

Când ajunseră acolo, acesta vru să bea puţină apă, dar Mindrello îl opri.

— Nu acum, senior, îi zise el apucându-l de braţ?

— De ce să nu beau? întrebă bătrânul mirat.

— Fiindcă o să ne prindă bine mai târziu. Eu sunt de părere să luăm burduful cu noi.

— Are să bage de seamă hangiul.

— Ei şi? replică Mindrello cu nepăsare luând un sac cu smochine în spinare şi zicând contelui: ia şi dumneata burduful, senior, pe urmă o să facem un chef în toată legea în gaura noastră.

Îşi duseră proviziile în celule, apoi contrabandistul îl întrebă pe conte dacă n-ar fi bine să rămână împreună până a doua seară.

— Nu sunt de părere, răspunse bătrânul. S-ar putea să vină careva să caute pe vreunul din noi şi să ne găsească la un loc. Eu mă duc în celula mea şi să astupăm gaura la loc ca să nu se bage de seamă.

 

 

 

Capitolul II - Vândută ca sclavă

 

 

În vreme ce Otman, trimisul emirului, aştepta la porţile oraşului până să vină paznicul cu răspunsul sultanului, acesta tocmai sfârşise judecata şi osânda contelui Fernando. Chipul sultanului era întunecat şi ochii îi fulgereau de mânie. Cine-l cunoştea ştia că în astfel de momente era o primejdie să te apropii de el.

— Ce vrei la ora asta târzie? îl întrebă el cu glas tunător.

Paznicul se aruncă la pământ, ridică puţin capul şi răspunse:

— A venit un sol, stăpâne, care aşteaptă la porţile oraşului să-l las înăuntru.

— De la cine?

— De la emirul Arafat.

— A, a sosit, în sfârşit! M-a lăsat s-aştept cam mult, şi-o să-i arăt eu lui! Din ce neam e omul trimis de el?

— E un somalez, stăpâne.

— Un somalez? Şi-ndrăzneşti tu, câine, să mă tulburi atât de târziu pentru un somalez. Ia dă-te mai încoa!

Paznicul se târî tremurând până la picioarele sultanului.

— Ridică-te în genunchi şi întoarce capul.

Nenorocitul ştia ce-l aşteaptă. Stăpânitorul Hararului avea obiceiul să-i pedepsească într-un fel foarte barbar pe cei care îi trezeau mânia: repezea iataganul lui ascuţit în ceafa nenorocitului. Dacă tăişul nimerea, îi reteza dintr-odată grumazul, dacă nu, îi făcea o rană atât de adâncă, încât cu greu se vindeca.

De astă dată iataganul nimeri şi omul se prăbuşi la pământ cu capul aproape desprins de trup.

— Aşa au să păţească toţi aceia care nu vor da ascultare stăpânului lor! strigă sultanul. Apoi întorcându-se spre călăul care-l dusese pe bătrânul conte Fernando, îl întrebă:

— L-ai dus pe sclav unde ţi-am poruncit?

— Da, stăpâne.