Nu mai iese el viu de acolo, răspunse călăul.

— Bine. Eşti o slugă supusă şi ascultătoare şi o să te răsplătesc chiar acum îndată. Te numesc paznic al porţilor. Du-te şi spune-i câinelui de somalez să se întoarcă la stăpânul lui şi să-i spună că-l aştept mâine dimineaţă la două ceasuri după răsăritul soarelui.

— Şi când o veni emirul cu darurile să-l las să intre în oraş, stăpâne?

— Nu. O să creadă că de-abia îl aştept. Să-l laşi să stea măcar un ceas în faţa porţii. Nici n-ar merita, câinele, să-l las să intre în oraşul meu.

Călăul, ridicat acum la rangul de paznic, se întoarse să-i spună lui Otman că nu-i îngăduie sultanul să intre în oraş.

— Pentru ce? întrebă el mirat.

— Fiindcă sultanul nostru îi dispreţuieşte pe câinii de somalezi. A retezat cu mâna lui capul paznicului care a cutezat să-i ceară cheia ca să te lase să intri. Eu sunt acum paznic în locul lui.

— Zici să mă întorc la stăpânul meu şi că sultanul nu-i suferă pe somalezi? Eu n-am stăpân cum aveţi voi. Noi, somalezii, suntem oameni liberi şi nu ne supunem nimănui! Ne dispreţuieşte, zici, dar marfa noastră o cumpără. Noi vă dispreţuim pe voi, nu voi pe noi. Alah să te pedepsească pentru cuvintele tale, robul călăului vostru! strigă Otman încălecând pe cămilă şi pornind în goană.

A doua zi dimineaţa, la două ceasuri după răsăritul soarelui, veni un om trimis de sultan la porţile oraşului ca să-l întrebe pe paznic dacă a sosit caravana.

— Nu încă, răspunse paznicul.

— Bine, să vii numaidecât la sultan.

Paznicul se îngălbeni. Se temea de ceea ce-l aşteaptă dar trebuia să se supună.

Îl găsi pe sultan înconjurat de vizirii lui.

— A sosit emirul Arafat cu peşcheşul? îl întrebă el pe paznic.

— Nu încă, stăpâne.

— Pentru ce întârzie, câinele? Nu i-ai spus somalezului că-l aştept la două ceasuri după răsăritul soarelui?

— N-am avut când, stăpâne, răspunse omul tremurând ca varga.

— Cum, câine şi fecior de câine! răcni sultanul înfuriat.

— Fiindcă n-a stat să asculte şi a pornit în goană.

— Şi din pricina ta să stau eu s-aştept, nenorocitule? De asta te-am făcut eu paznic la porţile oraşului meu? Alah e mare şi drept! Fiecare trebuie să-şi primească răsplata. Multe vieţi ai răpus tu fiind călău, acum o să ţi-o răpun eu pe-a ta. Ia vino-ncoa!

Scena din ajun se repetă şi, într-o clipă, omul zăcea la pământ cu capul retezat.

Sultanul alese un nou paznic şi-i dădu cheia porţii ca să descuie de îndată ce va sosi caravana şi s-o lase să intre imediat.

În curând sosi si emirul, însoţit de cinci oameni de-ai lui şi o cămilă bine încărcată. Când ajunseră la palat puse să se descarce desagii şi se înfăţişă înaintea sultanului, care îl privi încruntat.

— Pentru ce nu îngenuncheaţi? Îi întrebă sultanul răstit.

— Noi nu ne plecăm genunchii decât în faţa lui Alah, răspunse emirul. Suntem oameni liberi şi nu adorăm o făptură omenească.

— De ce vii atât de târziu?

— Fiindcă aşa vreau.

— Aşa? Trebuie să faci cum îţi poruncesc eu, nu după cum ţi-e voia. Ştii tu că din pricina ta am răpus viaţa a doi oameni de-ai mei?

— Eu n-am nici o vină. N-am venit aci să mă cert cu tine sau să mă las batjocorit, răspunse dârz emirul.

— Îndrăzneaţă vorbă! Te-am jignit eu cu ceva?

— Cine jigneşte un sol, îl jigneşte pe cel ce l-a trimis. Aştept să-mi spui dacă-mi primeşti darurile şi dacă vrei să-mi cumperi marfa. Dacă nu, lasă-mă să-mi văd de drum.

— Ce fel de marfă ai adus?

— Mătăsuri, alamă, aramă, fier, praf de puşcă, hârtie şi zahăr.

— Şi ce vrei să-ţi dau în schimb?

— Fildeş, tutun, cafea, unt, miere şi gumă.

— Bine, o să vedem. Arată darurile.

Oamenii emirului întinseră în fata sultanului butoiaşe cu pulbere, mătăsuri şi lucruri de metal, mai toate aduse din Europa. La vederea unor revolvere ochii sultanului luciră de bucurie.

— Armele astea sunt foarte folositoare, zise el. Ştiu şi cum să umblu cu ele, dar dacă ai isprăvit cartuşele poţi să le arunci. A fost odată pe-aici un englez care mi-a dăruit un pistol de ăsta. Mi-a arătat pe urmă cum să mă folosesc de el, dar cum a plecat englezul n-am mai avut cartuşe şi l-am aruncat.

— Am eu gloanţe destule şi ţi le vând pe toate dacă vrei, răspunse emirul.

— Ce? Să mi le vinzi? Îmi dăruieşti pistoalele şi cartuşele să le cumpăr? Nu ştii că nu poţi dărui una fără cealaltă?

— Ei aş! Cartuşele m-au costat o grămadă de parale. Astfel de puşti n-ai mai văzut tu până acum; au două ţevi şi sunt fabricate în America.

— Să le văd!

— Le aduc împreună cu celelalte mărfuri după ce îmi vei spune că eşti mulţumit de daruri şi putem încheia târgul.

Tiranul îşi mai aruncă o dată ochii lacomi asupra darurilor şi zise:

— Eu sunt cel mai puternic stăpânitor al tuturor ţărilor de pe pământ. Darurile tale sunt vrednice de un sultan atât de mare ca mine, dar Alah e milostiv şi voi fi şi eu îndurător cu tine. Adu-ţi marfa şi după ce voi alege eu, să cumpere şi ceilalţi ce vor.

— Mă duc. Eşti nedrept când spui că marfa mea nu e vrednică de tine.