Am eu ceva ce nu are nici un sultan sau împărat din lume.

— Ce anume?

— O sclavă!

— Nu-mi trebuie! zise sultanul cu dispreţ. Viaţa şi tot ce aparţine supuşilor mei e al meu. Femeile şi fetele lor sunt ale mele, n-am decât să-mi aleg.

— Aşa e, clar una ca asta pe care am adus-o eu, nu se găseşte în tot Hararul.

— E o indiană?

— Nu.

— Atunci e abisiniană.

— Nici.

— Atunci ce e?

— E o femeie albă, zise emirul, apăsând pe cuvântul din urmă.

Sultanul tresări.

— Alah! E o turcoaică?

— Nici turcoaică. O turcoaică face cel mult 500 de taleri, dar sclava pe care ţi-o aduc eu preţuieşte mii şi mii.

Sultanul sări în sus de pe tron.

— Atunci e o creştină.

O sclavă europeană preţuia pe atunci o adevărată avere şi se plătea foarte scump pentru ea.

— Da, răspunse emirul, e o creştină.

— E tare albă?

— Ca fildeşul albit de soare.

— Frumoasă?

— Mai frumoasă decât toate huriile paradisului.

— Măruntă?

— Înaltă şi mlădioasă ca un palmier plin de rod.

Lăcomia sultanului creştea clipă cu clipă.

— Descrie-mi-o, porunci el. Mâinile ei cum sunt?

— Mici şi gingaşe ca ale unui copil şi unghiile îi lucesc ca petalele de trandafir în roua dimineţii.

— Gura?

— Buzele ca rodia şi dinţii ca mărgăritarele. Cine sărută sclava, uită de lume şi de sine.

— Ai sărutat-o, câine! strigă sultanul cuprins de gelozie ca si când sclava ar fi fost de-acum a lui.

Emirul nu-şi putu stăpâni un zâmbet de mulţumire. Înţelese că-şi va putea vinde marfa pe un preţ foarte bun.

— Te-nşeli, răspunse el, nici un bărbat nu s-a atins încă de buzele acestei femei.

— De unde ştii tu?

— Ştiu! Cine era s-o sărute, dacă nu poate vorbi nimeni cu ea?

— Aha, nu cumva e mută?

— Nu, glasul ei e ca un cântec de privighetoare, dar limba pe care o vorbeşte n-o pricepe nimeni.

— Ce limbă e asta?

— Nu ştiu, n-am mai auzit-o până acum.

— De unde ai luat-o?

— Am fost în Ceylon şi m-am întâlnit acolo cu un negustor de carne vie, chinez. Am plătit-o foarte scump anume pentru tine.

— Du-te şi-o adu împreună cu celelalte mărfuri. Emirul plecă însoţit de oamenii săi să aducă marfa.

Vestea despre sosirea caravanei scoase locuitorii oraşului din case, dar nimeni nu cuteza să se apropie de palat, ştiind că astfel şi-ar pune viaţa în primejdie. Nu trecu mult şi caravana intră pe porţile Hararului şi se opri în faţa palatului. Lucrurile fură descărcate de pe cămile, în afară de baldachinul în care se afla sclava. Se întinseră covoare pe jos şi sultanul veni să-şi facă târguielile. Nimeni n-avea voie să fie de faţă.

— Unde e sclava? întrebă el repede.

— Colo, în atuşa{1}, îi răspunse el.

— Vreau s-o văd.

— Nu se poate; mai întâi marfa moartă, pe urmă cea vie, zise emirul clătinând capul.

Sultanul se înfurie.

— Aici în Harar eu poruncesc! strigă el. Vreau s-o văd!

— Oi vrea, dar pe lucrurile mele eu sunt stăpân, răspunse Arafat calm. Cine îmi cumpără marfă multă acela poate să vadă sclava. Am dreptul să fac ce vreau cu lucrul meu. Vrei, bine; nu, mă duc p-aci încolo.

— Dar dacă pun să te închidă?

— Pe mine? spuse emirul dându-se un pas îndărăt.

— Da, pe tine!

— Încearcă! Sunt mii şi mii de somalezi şi arabi care îmi vor alerga în ajutor.

— Şi-au să dea de stârvul tău. Deschide baldachinul!

— Mai târziu.

— Bine. O să-ţi dovedesc numaidecât de ce sunt în stare, strigă sultanul ameninţător şi înaintă spre lectică.

Emirul i se puse în faţă şi-i zise foarte liniştit:

— Ştiu că tu eşti aici mai puternic decât mine, dar pe lucrul meu sunt eu stăpân, m-ai înţeles? Dacă mai faci un pas îi trag un glonte în cap, aşa să ştii!

Şi zicând acestea, scoase un pistol din buzunar şi-i trase cocoşul.

Acesta văzu că nu e de glumă şi se opri în loc.

— Bine, o să-ţi fac pe voie, zise el spumegând de furie. Dar să ştii că dacă îmi mai pui răbdarea la încercare, n-o să fie bine de tine. Arată-ţi marfa.

Era atât de preocupat de gândul la sclavă încât cumpără aproape fără să se tocmească tot ce i se punea dinainte. Numai când văzu cele două puşti uită de toate. Le cumpără împreună cu toate cartuşele pe un preţ foarte ridicat. O parte din marfă fu plătită în bani, cealaltă parte fu preschimbată pe alte mărfuri.

Emirul era cât se poate de mulţumit de târgul făcut, de aceea nu se mai codi să-i arate sclava, cu condiţia însă ca baldachinul să fie dus în palat, ceea ce se şi făcu. Când rămase singur cu emirul, sultanul îi porunci să dea la o parte perdelele. Pe perne moi de mătase stătea culcată o femeie îmbrăcată în alb, cu un văl gros pe faţă.

— Scoate-i vălul! zise sultanul.

La vederea gingaşei făpturi din faţa lui rămase încremenit. Era hotărât s-o cumpere cu orice preţ.

— Spune-i să umble, vreau să-i văd mersul.

Emirul îi făcu un semn sclavei şi fiindcă ea nu înţelese ce vrea, o apucă pe fată de mână şi o trase jos. Tânăra fată rămase dreaptă şi mândră ca o regină, îmbujorată de ruşine şi tremurând toată de mânie.

Sultanul dădu emirului cât ceru pe ea, fără măcar să se tocmească, după cum îi era obiceiul. Acesta plecă făcând o plecăciune ironică, iar sultanul o luă pe sclavă de mână şi o trecu prin mai multe încăperi până ce ajunseră înaintea unei uşi zăvorâte. Descuie uşa şi păşi într-o încăpere luminată de o gaură mică ce slujea de fereastră.