Lângă pereţi stăteau înşirate lăzi şi coşuri de trestie legate cu frânghii. Aceasta era vistieria sultanului, în mijlocul încăperii se afla un divan acoperit cu un covor scump şi perne de mătase. Sultanul îi făcu semn sclavei să şadă şi începu să vorbească, dar fata clătina capul fără să-i răspundă.

"Nu mă înţelege, îşi zise el, dar ştiu eu un mijloc de a o face să priceapă. E creştină şi sclavul pe care am pus ieri să-l arunce în temniţă e şi el creştin. Zice că a fost un om de seamă în ţara lui, trebuie să cunoască toate limbile pe care le vorbesc ghiaurii{2}. O să-l fac tălmaciul meu. Vreau însă să-i arăt mai întâi sclavei că se află în casa sultanului din Harar."

Se apucă să dezlege lăzile şi coşurile. Fata ii urmărea fiecare mişcare cu privirea şi rămase înmărmurită de cele ce vedea. Erau bogăţii nenumărate, averi de zeci de milioane. Înţelese că omul acesta era cel mai bogat personaj al ţării sale.

Sultanul avea motivele lui s-o aducă aci. Voia s-o impresioneze de la început, mai ales că avea de gând s-o facă favorita lui. De aceea nici n-o duse la celelalte femei ale lui, ca să nu trezească pizmă şi certuri între ele.

După ce-i arătă toate bogăţiile, îi aduse singur cu mâna lui de mâncare şi de băut, apoi plecă încuind uşa după el. Se duse să-şi pună în păstrare lucrurile cumpărate de la emir şi să trimită apoi după sclavul creştin ca să-i slujească de tălmaci.

Bătrânul, nevrând să se aşeze pe leşurile şobolanilor, stătea de ceasuri întregi în picioare şi simţea cum îl doboară oboseala. Aştepta cu nerăbdare să se însereze ca să-şi pună în aplicare planul de fugă. Deodată, să fi fost cam pe la ora prânzului, auzi lespedea dându-se la o parte şi un glas întrebând:

— Tu eşti sclavul acela creştin, moşule?

— Da, eu, răspunse el.

— Sultanul vrea să-ţi spună ceva. Nu te-au mâncat încă şobolanii de tot?

— Nu.

— Poţi să umbli?

— Să încerc.

— Bine. Vino sus. O să-ţi las jos o scară.

Contele urcă scara şi ieşi la lumina zilei. Îşi zicea că fusese înţelept, când nu se învoise să rămână în celula lui Mindrello, căci acum ar fi fost totul descoperit.

De-abia acum văzu bătrânul în ce hal îl aduseseră şobolanii. Trupul îi era plin de muşcături, rănile îi sângerau şi cămaşa de pe el era făcută ferfeniţă.

Sultanul îl aştepta în sala tronului. Mare îi fu mirarea când îl auzi întrebându-l:

— Ştii tu câte limbi vorbesc ghiaurii?

— Multe.

— Le cunoşti pe toate?

— Pe toate nu, dar pe cele mai însemnate da. Noi, creştinii mai învăţaţi, cunoaştem mai multe limbi străine pe lângă limba noastră părintească, răspunse don Fernando.

— Atunci ascultă încoace la ce o să-ţi spun. Mi-am cumpărat o sclavă creştină. Vorbeşte o limbă pe care n-o cunoaşte nimeni aici. O să te duc acum la ea să vedem dacă o să te priceapă. Poţi să-mi fii tălmaci, norocul tău. Te scot din închisoare şi-ţi dăruiesc viaţa. O s-o înveţi limba noastră, ca să mă pot înţelege cu ea. Nu ţi-e însă îngăduit s-o vezi la faţă şi dacă încerci să mă ponegreşti pun să te ucidă ca pe un câine ce eşti.

— Sunt sluga ta şi o să te ascult, răspunse bătrânul închinându-se adânc, în vreme ce mii de gânduri îi frământau creierii.

"O sclavă creştină? Să fie o asiatică ori o europenă? Ce limbă va fi vorbind? Trebuie acum să se despartă de spaniol.