După care lăsă în jos instrumentul,  îndreptându-l spre satul Vereşti.

― Ei! Ei! Măi să fie, se minună el, aşa e... Bate mai  departe decât ochii mei... Uite uliţa mare... Recunosc  oamenii... Ia te uită, Nicu Deac, pădurarul, care se  întoarce din inspecţie, cu raniţa-n spinare şi puşca pe  umăr...

― Ce-ţi spuneam eu!  ţinu să-i aducă aminte  negustorul.

― Da... da... e chiar Nicu! urmă ciobanul. Şi cine  este fata care iese din casa jupanului Colţ, cu fusta  roşie  şi cămaşă neagră, de parcă i-ar veni în  întâmpinare?

― Uită-te bine, păstorule, ai să recunoşti fata, aşa  cum l-ai recunoscut şi pe flăcău...

― Ei! Da!... E Mioriţa... Frumoasa Mioriţa... Ah!  îndrăgostiţii. .. Îndrăgostiţii... De data asta, n-au decât  să se prindă, căci i-am prins şi eu în vârful ţevii mele  şi nu-mi scapă nici una dintre alintările lor!

― Ce zici de unealta mea?

― Apăi... că te face să vezi departe!

De vreme ce Frik nu avusese, până atunci, prilejul  să privească printr-o lunetă, se cuvenea ca satul Werst  să fie aşezat printre localităţile cele mai înapoiate din  comitatul Clujului. Şi aşa şi era, după cum vom vedea,  nu peste multă vreme.

― Haide, păstorule, reluă negustorul de bâlci, mai  uită-te... şi dincolo de Vereşti... Satul e prea aproape  de noi... Uită-te mai departe, mult mai departe, dacă-ţi  spun!...

― Şi, n-o să mă coste mai mult?...

― Nici pomeneală.

― Dacă-i pe-aşa! O să trec dincolo de Jiul  unguresc!... Da... iată clopotniţa din Livezeni. O  recunosc după cruce, e ciungă.