Cavalerii teutoni Read Online

Se vede că-i aşteptau cu liturghia, fiindcă în clipa aceea răsunară clopotele mari şi cele mici; trâmbiţaşii de la uşa bisericii suflară în trâmbiţele răsunătoare în cinstea prinţesei, iar ceilalţi loviră în tobele uriaşe, bătute în aramă roşie şi acoperite cu piele întinsă, care iscată ecouri puternice. Asupra prinţesei, care nu se născuse într-o ţară creştină, fiecare biserică făcuse până acum o impresie adâncă, cea de la Tyniec, însă, le întrecu pe toate, mai ales că şi în privinţa frumuseţii, nu multe puteau să-i stea alături. Înăuntru domnea întunericul, doar lângă marele altar tremurau dâre subţiri de lumină, amestecată cu strălucirile lumânărilor ce se răsfrângeau în aurărie şi sculpturi. Un călugăr în odăjdii ieşi cu sfintele daruri, se înclină înaintea prinţesei şi începu sfântul sacrificiu. Se înălţară numaidecât fumuri aromate şi bogate care, învăluindu-l pe preot şi altarul, urcară în trâmbe liniştite, sporind atmosfera tainică din biserică. Anna Danuta îşi lăsă capul pe spate şi desfăcându-şi mâinile la înălţimea feţei, începu să se roage cu evlavie. Dar când răsunară sunetele de orgă, instrument rar pe vremea aceea în biserici, şi începură să cutremure naosul cu tunete înălţătoare, urmate de glasuri îngereşti şi cântece parcă de privighetori, atunci ochii prinţesei se ridicară, pe chipul ei, alături de pioşenie şi teamă, se aşternu o încântare fără margini. Dacă cineva s-ar fi uitat la ea, i s-ar fi părut că vede o Sfântă Binecuvântată care admiră priveliştea minunată a cerului deschis.

Astfel se ruga fiica lui Kiejstut{14}, născută păgână, care, deşi în viaţa de zi cu zi, ca toţi oamenii din acel timp, pomenea cu prietenie şi încredere numele lui Dumnezeu, în casa Domnului, îşi îndrepta totuşi cu o teamă copilărească privirile spre puterea tainică şi nemăsurată a divinităţii.

Şi tot atât de pios, dar cu mai puţină teamă, se ruga întreaga curte. Zbyszko îngenunchease înaintea stranelor printre mazurieni, deoarece numai jupâniţele o însoţiseră pe prinţesă în prezbiteriu, şi se încredinţa lui Dumnezeu. Din când în când, se uita la Danusia, care stătea cu ochii închişi lângă prinţesă, şi se gândea că meritase să devină cavalerul acestei jupâniţe, cu tot darul însemnat pe care i-l făgăduise. Aşadar, acum, când berea şi vinul cu care se cinstise la han nu mai aveau nici un efect, se îngrijoră de-a binelea, gândindu-se cum să-şi respecte cuvântul dat. Război nu era. În vânzoleala de la hotar, era într-adevăr uşor să întâlnească vreun neamţ înarmat cu care să lupte, punându-şi viaţa în joc. Aşa-i spusese şi lui Maćko. „Numai că, se gândi, nu orice neamţ poartă pene de păun sau de struţ la coif. Dintre oaspeţii teutonilor, numai grafii, iar dintre cavalerii teutoni, poate doar marile căpetenii. Dacă nu va fi război, poate să dureze ani întregi până să dobândească el penele de păun, pentru că îi mai trecu prin minte şi că, nefiind investit cavaler, poate să-i provoace la luptă doar pe cei de-o seamă cu el. Se aştepta, e drept, să primească cingătoarea de cavaler din mâinile regelui în timpul întrecerilor anunţate cu ocazia botezului, fiindcă trudise mult pentru asta, dar pe urmă? Se va duce la Jurand de Spychów, îl va ajuta, va zdrobi cât mai mulţi oşteni şi cu asta basta. Oştenii teutoni nu sunt cavaleri cu pene de păun la coif.

Întristat şi descumpănit, văzând că fără ajutorul lui Dumnezeu nu va izbândi prea mult, începu să se roage:

„Isuse, lasă-ne să ne luptăm cu cavalerii teutoni şi cu nemţii, care sunt vrăjmaşii acestui Regat şi ai tuturor neamurilor care-Ţi slăvesc Numele Sfânt în limba noastră. Blagosloveşte-ne pe noi, iar pe ei nimiceşte-i, căci mai degrabă-l slujesc pe starostele iadului împotriva noastră, decât pe Tine. Ne poartă ură în inima lor, supăraţi că regele nostru împreună cu regina au botezat Lituania, şi nu-i lasă să-i taie pe duşmanii Tăi cu paloşele slugilor Tale. Pedeapsa-i clară.

Iar eu, păcătosul Zbyszko, mă căiesc înaintea Ta şi cer ajutor rănilor Tale, să-mi trimiţi cât se poate de repede trei nemţi însemnaţi cu pene de păun la coif şi, în mila Ta, să-mi îngădui să-i bat de moarte. Şi asta numai pentru că i le-am promis Danutei, fiica lui Jurand şi slujitoarea Ta, şi m-am jurat pe cinstea mea de cavaler.

Iar din ce se va găsi asupra celor ucişi, o să dau cu credinţă a zecea partea bisericii Tale sfinte, ca şi Tu, dulce Isuse, să ai fală şi folos de la mine şi să cunoşti că am fost sincer şi n-am vorbit degeaba. Şi dacă se va dovedi adevărat, să mă ajuţi, Doamne, amin!"

Dar pe măsură ce se ruga, inima i se înmuia de evlavie, aşa că mai adăugă încă o obligaţie: după ce va răscumpăra Bogdaniec, va dărui bisericii toată ceara pe care albinele o vor aduna un an întreg în stupi. Credea că unchiul Maćko nu se va arăta împotrivă, iar Domnul Isus se va bucura mai ales de ceara pentru lumânări, pe care, vrând s-o capete mai repede, se va grăbi să-l ajute. Gândul acesta i se păru atât de îndreptăţit, că bucuria îi umplu sufletul: acum, era aproape sigur că rugămintea îi va fi ascultată şi războiul va începe în curând, iar dacă nu va începe, el tot o să-şi respecte legământul. Simţi în braţe şi în picioare o putere atât de mare, încât chiar în acest moment ar fi pornit de unul singur asupra unui steag întreg de oşteni. Se gândi chiar că, mulţumindu-l pe Dumnezeu, ar putea să-i aducă şi Danusiei vreo doi nemţi. Înflăcărarea tinerească îl îndemna s-o facă, dar de astă dată înţelepciunea învinse, întrucât se temea ca rugăminţile lui, prea multe, să nu-l supere pe Dumnezeu.

Cu toate acestea, încrederea lui crescu şi mai mult, când după slujbă şi odihna mai îndelungată, pe care şi-o îngădui toată curtea, ascultă la micul dejun convorbirea dintre abate şi Anna Danuta.

Soţiile prinţilor şi regilor din acea vreme, atât din pricina evlaviei, cât şi ca rezultat al darurilor minunate pe care le primeau de la marii maeştri ai Ordinului, se arătau foarte prietenoase cu cavalerii teutoni. Până şi cuvioasa Jadwiga a reţinut cât a trăit mâna ridicată asupra ei de soţul şi stăpânul ei.