Cavalerii teutoni Read Online

Altă domniţă şi altă soţie nu-mi doresc! Când o să-ţi slăbească oasele, o să ai grijă de copiii noştri.

Fu rândul lui Maćko să zâmbească, aşa că răspunse împăcat cu totul:

― Grindină! Grindină! n-au decât să fie ca grindina. Bucurie la bătrâneţe şi mântuire după moarte. Asta să ne dea Isus.

Capitolul III

Prinţesa Danuta, Maćko şi Zbyszko mai fuseseră şi înainte la Tyniec, dar în suită erau curteni care-l vedeau acum prima dată. Aceştia, înălţându-şi ochii, priveau cu uimire la abaţia impunătoare, la zidurile crenelate care se ridicau deasupra stâncilor peste prăpăstii, la clădirile care se înălţau pe povârnişurile muntelui sau înăuntrul zidurilor etajate şi strălucind ca aurul în lumina soarelui care răsărea. După zidurile şi clădirile arătoase, după acareturile destinate la tot felul de întrebuinţări, după grădinile de la poalele muntelui şi după câmpurile lucrate cât cuprindeai cu privirea, se vedea de la prima aruncătură de ochi că era un lăcaş cu bogăţii nenumărate din vechime cu care oamenii din Mazowsze, un ţinut mai sărac, nu erau obişnuiţi şi tare se mai minunau. Existau, de bună seamă, abaţiile străvechi şi puternice ale benedictinilor şi în alte părţi ale ţării, la Lubus pe Odra, la Płock, spre exemplu, în Wielkopolska la Mogilna şi în alte locuri, totuşi nici una nu se putea compara cu cea de la Tyniec, ale cărei pământuri întreceau chiar şi unele principate, iar veniturile ei ar fi stârnit până şi invidia regilor din acel timp.

Aşa că admiraţia curtenilor sporea mereu, iar unora aproape că nu le venea să creadă ce vedeau. În acest timp, prinţesa, vrând să scurteze drumul şi să-şi facă jupâniţele curioase, îl rugă pe unul dintre călugări să povestească istoria străveche şi cumplită despre Walgierz Viteazul, pe care o auzise nu prea exact la Cracovia.

La auzul acestei propuneri, jupâniţele se strânseră ciopor în jurul stăpânei, urcând încet panta, ca nişte flori mergătoare în razele soarelui.

― Despre Walgierz să vă povestească fratele Hidulf, căruia i s-a arătat în vis într-o noapte, spuse unul dintre călugări, uitându-se la celălalt, un om bătrân care mergea puţin adus de spate alături de Mikołaj de Dlugołas.

― E adevărat că l-aţi văzut cu proprii ochi, cuvioase părinte? întrebă prinţesa.

― L-am văzut, răspunse călugărul posomorât, pentru că sunt momente în care din voia Domnului, poate să-şi părăsească locuinţa de sub pământ şi să se arate oamenilor.

― Când se întâmplă asta?

Călugărul privi la ceilalţi doi şi tăcu, fiindcă exista credinţa că spiritul lui Walgierz apare atunci când printre călugări se strică obiceiurile, când aceştia se gândesc mai mult decât se cuvine la bunurile şi la bucuriile lumeşti.

Tocmai asta nu voia să recunoască nici unul dintre ei; se mai spunea şi că stafia proroceşte războiul sau alte nenorociri, de aceea, fratele Hidulf rosti abia după o clipă de tăcere:

― Apariţia ei nu prevesteşte nimic bun.

― Nici eu n-aş vrea să-l văd, spuse prinţesa, făcându-şi semnul crucii, dar de ce se află în iad, de vreme ce, cum am auzit, s-a răzbunat doar pentru nedreptatea ce i s-a făcut?

― Chiar dacă ar fi fost virtuos toată viaţa, răspunse călugărul cu asprime, tot ar fi fost blestemat, pentru că a trăit în vremea păgânilor şi n-a fost iertat pentru păcatul originar prin sfântul botez.

După aceste cuvinte, sprâncenele prinţesei se împreunară dureros, deoarece îi trecu prin minte că marele ei părinte, pe care-l iubise din tot sufletul, murise şi el în credinţa păgânească şi avea să ardă veşnic în iad.

― Ascultăm, îl îndemnă pe călugăr după un moment de tăcere.

Iar fratele Hidulf începu să povestească:

Era pe vremea păgânilor un graf puternic, căruia i se spunea, din cauza frumuseţii lui, Walgierz Viteazul. Toată ţara asta, cât vedeai cu ochii, era a lui, iar în timpul campaniilor, afară de pedestraşii din popor, conducea o sută de lăncieri, pentru că toţi stăpânitorii, spre apus până dincolo de Opole, iar spre răsărit până la Sandomierz, erau vasalii lui. Cirezile lui nu le putea număra nimeni, iar la Tyniec avea un turn plin cu bani, cum au acum teutonii la Malborg.

― Ştiu că au! îl întrerupse prinţesa Danuta.

― Şi era asemenea unui uriaş, îşi urmă călugărul vorba, smulgea şi stejarii cu rădăcini cu tot, iar la cântatul din lăută şi din gură, nu-l întrecea nimeni în lume. Iar o dată, când era la curtea regelui francez, s-a îndrăgostit de el regina Helgunda, pe care tatăl ei voia s-o încredinţeze lui Dumnezeu, şi a fugit cu el la Tyniec, unde au trăit amândoi în destrăbălare, pentru că nici un preot n-a vrut să-i cunune în biserică. La Wiślica, însă, se afla Wisław cel Frumos din stirpea regelui Popiei. În absenţa lui Walgierz Viteazul, acesta a pustiit ţinutul Tyniec. Walgierz Viteazul l-a înfrânt şi l-a adus în robie la Tyniec, fără să se teamă că orice femeie care-l vedea pe Wislaw, se lepăda numaidecât de tată şi de mamă, numai să-şi mulţumească poftele. Aşa s-a întâmplat şi cu Helgunda. L-a înfăşurat cu asemenea legături, încât uriaşul care smulgea stejari din rădăcină, n-a fost în stare să le rupă, aşa că l-a dat în mâna lui Wislaw, care l-a dus la Wiślica. Dar Rynga, sora lui Wisław, auzind cântecul lui Walgierz în temniţă, s-a îndrăgostit imediat de el şi i-a dat drumul. Odată slobod, Walgierz  i-a tăiat cu paloşul pe Wisław şi pe Helgunda, ale căror trupuri le-a aruncat corbilor, apoi s-a întors cu Rynga la Tyniec.

― Şi n-a procedat cum se cuvine? întrebă prinţesa.

Iar fratele Hidulf răspunse:

― Dacă ar fi primit botezul şi ar fi dat Tyniec călugărilor benedictini, poate că Dumnezeu i-ar fi iertat păcatele, dar pentru că n-a făcut-o, l-au mâncat viermii pământului.

― Dar benedictinii erau pe atunci în Regat?

― Nu erau, fiindcă aici trăiau numai păgânii.

― Atunci, cum putea să se boteze şi să le dea Tyniec?

― Nu putea şi tocmai de aceea a fost osândit la chinuri veşnice în iad, răspunse călugărul cu gravitate.

― Desigur, are dreptate, se auziră câteva glasuri.

Dar între timp se apropiaseră de poarta principală a mănăstirii, unde îi aştepta abatele în fruntea unui numeros alai de călugări şi şlahtici. Laicii: „economi", „avocaţi", „procuratori", şi tot felul de slujbaşi dintre călugări, erau întotdeauna destul de mulţi la mănăstire. Numeroşi şlahtici, chiar cavaleri avuţi, aveau în grijă pământurile întinse ale sfântului lăcaş în baza dreptului de vasalitate nu prea des întâlnit în Polonia, iar aceştia, ca „vasali" veneau bucuroşi la curtea „suzeranului", unde lângă marele altar, era mai uşor să capete daruri, scutiri şi alte binefaceri ce depindeau adesea de un serviciu neînsemnat, un cuvânt rostit la momentul potrivit sau de buna dispoziţie a puternicului abate. Serbările care se pregăteau în cetatea de scaun atrăgeau şi ele destui vasali de acest fel din ţinuturi îndepărtate, care, din pricina îmbulzelii, găseau cu greutate locuri în hanurile din Cracovia, aşa că rămâneau la Tyniec. Din aceste motive abbas centum villarum{13} putea s-o întâmpine pe prinţesă cu un cortegiu şi mai numeros decât de obicei.

Era un om de statură înaltă, cu faţa uscată, înţeleaptă, ras în vârful capului, care mai jos, deasupra urechilor, era înconjurat de părul cărunt. Pe frunte, avea o cicatrice de la o rană căpătată, se vede, în vremea tinereţii cavalereşti, ochi pătrunzători ce priveau semeţ de sub sprâncenele negre. Era îmbrăcat într-o rasă, ca şi ceilalţi călugări, dar pe deasupra purta o mantie neagră, căptuşită cu purpură, iar la gât, un lanţ de aur, de care atârna o cruce tot de aur, bătută cu pietre scumpe, însemn al demnităţii lui de abate. Toată făptura lui trăda un om mândru, obişnuit să poruncească şi încrezător în sine.

Cu toate acestea, pe prinţesă o întâmpină curtenitor, ba chiar cu umilinţă, întrucât îşi amintea că soţul ei descindea din acelaşi neam cu principii din Mazowsze, din care se trăgeau regii Władyslaw şi Kazimierz, iar după mamă şi regina de acum, stăpâna uneia dintre cele mai mari ţări din lume. Trecu deci pragul porţii, îşi înclină capul adânc, apoi făcând semnul crucii asupra Annei Danuta şi a întregii curţi cu o cutie mică pe care o ţinea între degetele de la mâna dreaptă, spuse:

― Fii binevenită, milostivă stăpână în umilul lăcaş al călugărilor. Fie ca Sf. Benedict de Nursja, Sf. Maurus, Sf. Bonifaciu şi Sf. Benedict de Aniane, ca şi Jan de Tolomeia, patronii noştri care trăiesc în veşnică lumină, să-ţi dea sănătate, noroc şi să te binecuvânteze de câte şapte ori în fiecare zi în tot timpul vieţii tale!

― Ar trebui să fie surzi, dacă n-ar asculta cuvintele unui abate atât de însemnat, răspunse prinţesa îndatoritoare, cu atât mai mult cu cât noi am venit aici la slujbă, în grija căreia ne încredinţăm.

Pronunţând aceste cuvinte, îi întinse mâna, pe care abatele, îndoind un genunchi, ca un curtean, i-o sărută asemenea unui cavaler, apoi intrară împreună pe poartă.