Se înstăpânise într-adevăr obiceiul ca să se dezbrace îndată după ce treceau de poartă, lucru la care îi îndemna chiar stăpânul casei cu cuvintele tradiţionale: „Nobili cavaleri, scoateţi-vă armurile, fiindcă aţi venit la prieteni". Cu toate acestea, intrarea „războinică" era socotită mai arătoasă şi sporea însemnătatea cavalerului. În virtutea acestui obicei, atât Maćko, cât şi Zbyszko îşi puseseră platoşele de preţ, şi umărarele câştigate de la cavalerii frizieni, luminoase, strălucitoare şi împodobite pe margini cu fir de aur. Mikołaj de Długolas, care văzuse multe ţări şi mulţi cavaleri în viaţă, aşa că era un mare cunoscător în straiele de război, recunoscu dintr-odată că platoşele fuseseră meşterite de armurierii din Milano, faimoşi în toată lumea. Fiecare era socotită o adevărată bogăţie şi numai cei mai avuţi şi le puteau permite. De aici trase concluzia că frizii aceia fuseseră oameni de vază în locurile lor de baştină, aşa că începu să se uite la Maćko şi la Zbyszko cu şi mai mare respect. Coifurile lor, însă, deşi arătoase, nu erau tot atât de bogate, caii, în schimb, împodobiţi din belşug, stârniră admiraţia şi invidia curtenilor. Şi Maćko, şi Zbyszko, aşezaţi pe şei foarte înalte, priveau de sus la întregul alai. Fiecare dintre ei ţinea în mână o suliţă lungă, fiecare avea un paloş la şold şi un topor la şa. Scuturile le lăsaseră într-adevăr în carele de povară, ca să le fie mai uşor, dar şi fără ele amândoi arătau de parcă mergeau mai degrabă la bătălie decât în oraş.

Amândoi călăreau aproape de caleaşca în care pe bancheta din spate şedeau prinţesa cu Danusia, iar pe cea din faţă, jupâneasa Ofka, văduvă după Krystyn de Jarząbków şi bătrânul Mikołaj de Długolas. Danusia privea cu mare interes la cavalerii în armuri, iar prinţesa, scoţând din vreme în vreme din sân cutiuţa cu relicvele Sf. Ptolemeus, o ducea la buze şi o săruta.

― Sunt grozav de curioasă cum arată oasele înăuntru, spuse într-un târziu, dar n-o să deschid singură cutiuţa, ca să nu-l supăr pe Sfânt. O s-o deschidă episcopul la Cracovia.

La care grijuliul Mikołaj de Długolas o preveni:

― Ei, mai bine să n-o dai din mână, e un lucru prea scump.

― Poate că ai dreptate, acceptă prinţesa după o clipă de gândire, apoi adăugă:

― De mult nu mi-a mai făcut nimeni o asemenea bucurie, ca bunul abate cu acest dar, care m-a vindecat şi de frica de relicvele teutonilor.

― A vorbit cu înţelepciune şi dreptate, interveni Maćko de Bogdaniec. Ei aveau şi aproape de Wilno felurite relicve, mai ales că voiau să-şi convingă oaspeţii că luptau cu nişte păgâni. Ei şi? Ai noştri şi-au dat seama că e destul să scuipe în mâini şi să învârtă toporul, ca să spargă şi coiful, şi capul dintr-o dată. Sfinţii ajută, e păcat să te împotriveşti, dar numai celor drepţi, care se duc la bătălie cu credinţă şi în numele lui Dumnezeu. Aşa gândesc şi eu, milostivă stăpână, că dacă va fi un război mare, chiar dacă toţi nemţii îi vor ajuta pe cavalerii teutoni, îi vom înfrânge, fiindcă poporul nostru este mai mare şi Domnul Isus ne-a dat mai multă putere în oase. Cât despre relicve, parcă la noi în mănăstirea de la Częstochowa nu se găseşte o aşchie din lemnul Sfintei Cruci?

― Adevărat, pe viul Dumnezeu, îşi aminti prinţesa. Dar la noi, aceasta va rămâne la mănăstire, pe când teutonii o vor aduce pe-a lor cu ei la nevoie.

― Tot una-i! Puterea lui Dumnezeu nu ştie ce-i depărtarea.

― Nu-i aşa, hai, spune cum stau lucrurile? îl rugă prinţesa adresându-se mintosului Mikołaj de Długolas, iar acesta se grăbi să răspundă:

― Asta poate s-o spună orice episcop. Şi până la Roma este departe, dar papa conduce lumea, ce să mai vorbim de Dumnezeu!

Prinţesa se linişti pe deplin şi aduse vorba despre Tyniec şi frumuseţile lui. Mazurienii erau miraţi nu numai de avuţia abaţiei, ci şi de minunăţiile întregului ţinut prin care călătoreau acum. Împrejur, erau sate dese, bogate şi livezi de pomi fructiferi, dumbrăvi de tei, cuiburi de berze prin copaci, iar mai jos prisăci cu stupi cu acoperişuri de paie. De-a lungul drumului, de o parte şi de cealaltă, se întindeau lanuri de grâne de tot felul. La răstimpuri, vântul apleca marea spicelor încă verzi, printre care, multe ca stelele pe cer, se iţeau căpşoarele albăstrelelor şi ale macilor roşii deschise. Hăt, departe, dincolo de lanuri, înnegreau unde şi unde pădurile sau înveseleau ochii crângurile de mesteacăn şi tufişurile de arin scăldate în strălucirea soarelui, întrerupte pe alocuri de luncile jilave, năpădite de iarbă şi nagâţii ce se roteau pe deasupra mlaştinilor... apoi iarăşi coline acoperite de case şi din nou lanuri... Se vedea că pământul este locuit de un popor numeros şi harnic, îndrăgostit de munca pe ogor. Cât cuprindeai cu ochii, părea că pretutindeni curgea lapte şi miere în pace şi fericire.

― Asta-i ţara regelui Kazimierz, observă prinţesa, să tot trăieşti aici şi să nu mai mori niciodată.

― Şi Domnului Isus îi râd ochii, adăugă Mikołaj de Długolas, când vede asemenea ţinut binecuvântat de Dumnezeu; şi cum poate fi altfel de vreme ce aici, când încep să bată clopotele, nu există nici un locşor în care să nu ajungă! Se ştie clar că duhurile rele, neputându-le suporta dangătele, sunt nevoite să fugă prin pădurile de la hotarul cu ungurii.

― Mai mare mirarea, intră în vorbă şi jupâneasa Ofka, văduvă după Krystyn de Jarząbków, că Walgierz Viteazul, despre care ne-au povestit călugării, poate să se arate la Tyniec, unde clopotele bat de şapte ori pe zi.

Asemenea cuvinte îl neliniştiră puţin pe Mikołaj, care încuviinţă şi el, după ce se gândi o clipă:

― Mai întâi, necercetate sunt căile Domnului, iar în al doilea rând, să nu uitaţi că el trebuie să aibă îngăduinţa Lui de fiecare dată.

― Fie ce-o fi, dar eu sunt bucuroasă că nu înnoptăm la mănăstire. Cred că aş muri de frică dacă mi s-ar arăta un asemenea uriaş din iad.

― Ehei, nu se ştie, că se spune că este grozav de chipeş.

― Oricât ar fi de frumos, nu vreau să mă sărute unul care scoate pucioasă pe gură.

― Dar de unde ştii că ar vrea să te sărute?

Auzind aceste cuvinte, prinţesa, jupân Mikołaj şi cei doi cavaleri de Bogdaniec pufniră în râs. Râdea chiar şi Danusia, luându-se după ceilalţi, căci nu înţelegea de ce Ofka de Jarząbków îşi întoarse faţa mânioasă spre Mikołaj de Długolas şi zise:

― L-aş prefera pe el Domniei Tale.

― Ei, mai bine-i să nu vorbeşti de lup, o sfătui mazurianul vesel, fiindcă ucigă-l toaca rătăceşte şi pe drum, între Cracovia şi Tyniec, şi mai ales spre seară; dacă te aude şi ţi se arată un un căpcăun!

― Puşchea pe limbă-ţi! se supără Ofka.

Dar în clipa aceea, Maćko de Bogdaniec care călărea un cal înalt, putea vedea mai departe decât cei din caleaşcă, struni bidiviul şi se minună:

― O, Doamne, dar asta ce mai este?

― Ce vrei să spui?

― Se iveşte un uriaş din spatele dealului.

― Cuvântul s-a întrupat! exclamă prinţesa.