Nu vă mai ţineţi de prostii!

Zbyszko, însă, se ridică în scări şi adeveri:

― E un uriaş, pe legea mea! Walgierz trebuie să fie!

De frică, surugiul trase tare de hăţuri şi caii se ridicară în două picioare; începu să se închine când văzu de pe capră călăreţul care se apropia.

Prinţesa se ridică în picioare, apoi se aşeză la loc îngrozită. Danusia îşi ascunse capul în faldurile rochiei prinţesei. Curtenii, jupâniţele şi trubadurii care veneau călare după caleaşcă, auzind numele blestemat, se apropiară în grabă. Bărbaţii mai râdeau, chipurile, dar în ochi li se citea teama; jupâniţele păliseră şi doar Mikołaj de Długolas, care văzuse mai multe, îşi păstra obrazul senin şi vrând s-o liniştească pe prinţesă, îi zise:

― Nu te teme, milostivă stăpână. Soarele încă n-a scăpătat şi chiar dacă ar fi noapte, Sfântul Ptolemeu îl va învinge pe Walgierz.

În acest timp, călăreţul necunoscut, ajungând pe creasta dealului, îşi opri calul. În razele soarelui care apunea se vedea foarte bine şi statura lui părea să întreacă într-adevăr înălţimea unui om obişnuit. Spaţiul dintre el şi cortegiul prinţesei nu măsura mai mult de treizeci de paşi.

― De ce s-a oprit? se interesă unul dintre cântăreţi.

― Pentru că şi noi ne-am oprit, răspunse Maćko.

― Se uită la noi, de parcă ar vrea să aleagă pe cineva, observă al doilea cântăreţ. Dac-aş şti că e om şi nu necuratul, m-aş duce la el şi i-aş da cu lăuta în cap.

Femeile se înspăimântară de-a binelea şi începură să se roage cu voce tare. Iar Zbyszko, vrând să-şi arate curajul faţă de prinţesă şi de Danusia, spuse:

― Eu am să mă duc şi aşa. Ce-mi pasă mie de Walgierz!

Danusia încep să strige aproape plângând: „Zbyszko! Zbyszko!" dar el îşi îndemnă calul şi înaintă din ce în ce mai repede, încrezător că de-l va întâmpina chiar Walgierz, îl va străpunge cu suliţa.

Maćko, însă, care avea privirea ageră, lămuri:

― Pare uriaş pentru că stă pe colină. E într-adevăr înalt, dar e un om obişnuit, nimic altceva. A, mă duc şi eu ca să nu se ajungă la sfadă între el şi Zbyszko.

În acest timp, Zbyszko, înaintând la trap, se întreba dacă să coboare suliţa dintr-odată sau mai întâi să-l cerceteze de aproape pe omul de pe colină. Se hotărî totuşi să-l vadă mai întâi şi se convinse îndată că aşa era cel mai bine, pentru că pe măsură ce se apropia, necunoscutul începu să-şi piardă din înălţimea neobişnuită. Era un bărbat de statură uriaşă şi călărea un cal pe măsură, chiar mai înalt decât armăsarul lui Zbyszko, dar omul nu arăta ca un uriaş. Pe deasupra, mai era şi fără armură, cu o căciulă de catifea pe cap de forma unui clopot şi o mantie de pânză ce-l apăra de praf, sub care se vedea tunica verde. Stând pe colină, ţinea capul ridicat şi se ruga. Se vede că oprise calul ca să-şi sfârşească rugăciunea de seară.

„Ei, n-are cum să fie Walgierz!" se gândi tânărul.

Ajunse atât de aproape, încât putea să-l atingă cu suliţa pe necunoscut; acesta, însă, văzând că are de-a face cu un cavaler în straie bogate, îi zâmbi cu bunăvoinţă şi se înclină:

― Fie lăudat numele lui Isus Cristos!

― Acum şi în vecii vecilor.

― Nu cumva acolo jos este alaiul prinţesei de Mazowsze?

― Ba chiar aşa este.

― Veniţi de la Tyniec?

Zbyszko nu mai avu când să răspundă, întrucât rămase atât tic uimit, că nici nu mai auzi întrebarea. O clipă stătu împietrit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, deoarece la vreun sfert de stadie în urma bărbatului necunoscut, văzu zece-cincisprezece călăreţi înarmaţi, în fruntea cărora, dar mult mai înainte, se afla un cavaler într-o armură strălucitoare, cu o mantie de stofă albă cu cruce neagră şi un coif de oţel cu nişte pene de păun grozave.

― Un cavaler teuton! şopti Zbyszko.

Şi la această privelişte, se gândi că rugăciunea lui fusese ascultată, că Dumnezeu, în marea lui milă, îi trimitea un neamţ, cum îl rugase la Tyniec, şi că trebuia să se folosească de acest prilej, aşa că fără să mai stea pe gânduri, înainte ca toate acestea să-i treacă prin minte, înainte de a-şi reveni din uimire, se aplecă în şa, îşi potrivi suliţa la jumătatea urechii calului şi porni în goană asupra cavalerului, strigând deviza neamului: „Grindină! Grindină!"

Potrivnicul rămase şi el mirat, fiindcă îşi opri calul fără să mai coboare suliţa înfiptă la scară, uitându-se înainte parcă nesigur că era atacat.

― Coboară suliţa! răcni Zbyszko, înfigându-şi pintenii în coastele calului.

― Grindină! Grindină!

Spaţiul care-i despărţea se micşora văzând cu ochii. Cruciatul, văzând că atacul era îndreptat împotriva lui, îşi struni calul, coborî suliţa şi când suliţa lui Zbyszko era gata să-i străpungă pieptul, deodată, o mână puternică i-o frânse ca pe o trestie uscată, apoi aceeaşi mână îi struni calul cu o forţă năprasnică, încât armăsarul îşi înfipse toate patru picioarele în pământ şi se opri nemişcat.

― Om nebun, ce faci? răsună un glas adânc şi ameninţător, ataci un sol, jignindu-l astfel pe rege?

Zbyszko se uită mai bine şi-l recunoscu pe bărbatul serios care, socotit drept Walgierz, speriase jupâniţele prinţesei cu o clipă înainte.

― Lasă-mă să-l atac pe neamţ! Cine eşti tu? strigă, punând mâna pe baltag.

― Pentru Dumnezeu, lasă toporul! când îţi spun, că te zvârl din şa! porunci şi mai ameninţător necunoscutul. Ai insultat majestatea regală şi vei fi trimis în judecată.

După care se întoarse către oştenii care-l urmau pe teuton, şi-i chemă:

― Veniţi aici!

Dar în timp, sosi Maćko cu chipul neliniştit şi întunecat, înţelese şi el că Zbyszko se purtase ca un nesocotit, şi isprava lui putea să aibă urmări neplăcute pentru el, era pregătit totuşi să se bată. Întreaga suită a cavalerului necunoscut şi a teutonului număra abia vreo cincisprezece oameni înarmaţi care cu suliţe, care cu arbalete, aşa că doi cavaleri în armură puteau să lupte cu ei nu fără sorţi de izbândă. Maćko se mai gândi şi că dacă aveau să-i ameninţe cu judecata, poate că e mai bine s-o evite învingându-i pe aceşti oameni, apoi să se ascundă pe undeva până va trece furtuna. Astfel că faţa i se zbârci dintr-odată ca botul unui lup gata să muşte şi îmboldindu-şi calul între Zbyszko şi bărbatul necunoscut, începu să-l întrebe, ţinând totodată mâna pe paloş:

― Cine sunteţi, Domniile Voastre? Cine vă dă dreptul?

― Regele mi-a poruncit să înlătur toate primejdiile de pe drum şi mă numesc Powała de Taczew.

La aceste cuvinte, Maćko şi Zbyszko priviră la cavaler, apoi îşi băgară armele pe jumătate scoase în teci şi îşi plecară capetele. Nu din cauza fricii, ci din respect faţă de faima unui nume cunoscut de mult, pentru că Powała de Taczew, şlahtic dintr-un neam vajnic şi avut, care stăpânea pământuri numeroase pe lângă Radom, era în acelaşi timp şi unul dintre cei mai slăviţi cavaleri din Regat. Trubadurii îl lăudau în cântecele lor ca pe un model de onoare şi bărbăţie, alăturându-l de Zawisza de Garbow şi Farurej, de Skarbek de Góra, Dobek de Oleśnica şi Jasiek Naszan, de Mikołaj de Moskorzów şi Zyndram de Maszkowice. Iar acum, mai reprezenta până la un punct şi persoana regelui, aşa că atacarea lui ar fi însemnat să-şi pună capetele sub securea gâdelui.

De aceea şi Maćko, venindu-şi în fire, i se adresă cu respectul cuvenit:

― Cinste şi plecăciune Domniei Tale, slavei şi bărbăţiei.

― Plecăciune, Domnilor Voastre, răspunse Powała, deşi aş fi preferat să vă cunosc în împrejurări mai bune.

― Din ce pricină? întrebă Maćko.

Powała se întoarce spre Zbyszko.

― Ce te-ai încumetat să faci, tinere? Pe drumul mare şi în apropierea regelui ai atacat un sol! Ştii ce te aşteaptă pentru asemenea faptă?

― L-a atacat pe sol, pentru că e tânăr şi fără minte, de aceea fapta o ia înaintea gândului, îi luă Maćko apărarea. Dar nu-l judeca prea aspru, Domnia Ta, căci am să-ţi spun toată tărăşenia.

― N-o să-l judec eu. Datoria mea este doar să-l leg...

― Cum aşa? se minună Maćko, uitându-se iarăşi întunecat la grupul de oşteni.

― Asta-i porunca regelui!

După aceste cuvinte, se aşternu tăcerea.

― Este şlahtic, adăugă Maćko.

― Atunci să jure pe onoarea de cavaler că se va prezenta la orice judecată.

― Mă jur pe onoarea mea! strigă Zbyszko.

― Prea bine. Care vă sunt numele?

Maćko îi spuse numele şi blazonul amândurora.

― Dacă Domniile Voastre faceţi parte din suita prinţesei lui Janusz, rugaţi-o să vă ia apărarea în faţa regelui.

― Nu suntem de la curtea ei. Noi venim din Lituania, de la prinţul Witold.