Ar fi fost mai bine să nu ne întâlnim cu nimeni! De la întâlnirea cu prinţesa ni se trage toată nenorocirea.

Şi aici, Maćko începu să povestească ce s-a petrecut la han, aşa că vorbi despre întâlnirea cu curtea prinţesei şi despre legământul lui Zbyszko, dar în cele din urmă, se mânie pe Zbyszko, din cauza prostiei căruia dăduseră de necaz, aşa că, întorcându-se spre el, îl dojeni:

― Mai bine-ai fi murit la Wilno! Ce ţi s-a năzărit, ticălosule?

― După ce-am jurat, dădu răspuns Zbyszko, m-am rugat Domnului Isus să mă ajute să-i găsesc ne nemţi, i-am promis şi daruri, aşa că, atunci când am văzut penele de păun şi mantia cu crucea neagră, parcă un glas din mine m-o îndemnat: „Atacă-l pe neamţ, fiindcă asta-i o minune!" Ei şi am pornit asupra lui, cine n-ar fi făcut-o?

― Ascultaţi-mă, îl întrerupse Powała. Eu nu vă doresc răul, pentru că e limpede că tânărul ăsta s-a făcut vinovat mai mult din cauza uşurinţei vârstei lui. Aş fi bucuros să nu-i iau în seamă greşeala şi să merg mai departe, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta, însă, aş putea s-o fac numai dacă acea căpetenie teutonă mi-ar făgădui că nu se va plânge regelui. Rugaţi-l, Domniile Voastre, şi dacă-i va părea rău de flăcău...

― Mai bine mă duc la judecată, decât să mă închin înaintea unui teuton! se împotrivi Zbyszko. Onoarea mea de şlahtic nu mi-o îngăduie.

La acestea, Powała de Taczew îl privi cu asprime şi-l certă:

― Rău faci. Cei mai vârstnici ştiu mai bine ca tine ce înseamnă onoarea de cavaler. Şi despre mine a auzit multă lume, dar dacă aş fi greşit astfel, nu m-aş ruşina să mă rog de iertare.

Zbyszko nu se simţi prea bine, dar aruncându-şi privirea împrejur, propuse:

― Aici, pământul este drept, ajunge să-l bătătorim puţin. Decât să-i cer iertare neamţului, mai bine m-aş lupta călare sau pe jos cu el pe moarte sau viaţa în robie.

― Prost mai eşti! îl întrerupse Maćko. Cum o să te baţi cu un sol? Nici tu cu el şi nici el cu un nepricopsit ca tine.

Apoi i se adresă lui Powała:

― Iertare, Domnia Ta. Nepotul meu s-a prostit de tot din cauza războiului, dar e mai bine să nu vorbească el cu neamţul, fiindcă este în stare să-l şi jignească. O să vorbesc eu cu el şi o să-l rog, iar dacă, după ce-şi va sfârşi solia, comturul va binevoi să lupte în arenă, îi voi sta şi eu la îndemână.

― Este un cavaler dintr-un neam mare, care nu va lupta cu oricine, răspunse Powała.

― Cum se poate? Doar port şi eu cingătoare şi pinteni. Chiar şi un prinţ se poate măsura cu mine.

― Este adevărat, dar Domnia Ta să nu-i vorbeşti de asta, poate doar dacă va aduce el vorba, fiindcă mă tem să nu se îndârjească şi mai tare. Dar, să te ajute Dumnezeu.

― Mă duc să-l înduplec pentru tine, îi spuse Maćko lui Zbyszko, aşteaptă-mă aici.

Şi spunând acestea, se apropie de teutonul care, oprindu-se la câţiva paşi, stătuse ţeapăn pe calul înalt cât o cămilă, asemenea unei statui turnate din fier, şi ascultase cu cea mai mare nepăsare vorbirea dinainte. În timpul anilor lungi de război, Maćko învăţase puţin nemţeşte, aşa că începu să-i explice comturului în limba lui ce se întâmplase şi să dea vina pe tinereţea şi sângele iute al băiatului, care avusese impresia că însuşi Dumnezeu îi trimisese un cavaler cu pene de păun, încercând la sfârşit să-l roage să-i ierte vina lui Zbyszko.

Faţa comturului rămase neschimbată. Semeţ şi drept, cu capul ridicat, privea la Maćko atât de nepăsător şi totodată cu dispreţ, de parcă nu s-ar fi uitat la un cavaler şi nici măcar la un om, ci la o scândură de la gard. Stăpânul de la Bogdaniec, băgă de seamă şi chiar dacă îşi alegea în continuare vorbele cu meşteşug, se vedea că mânia începea să-i clocotească în piept; vorbea tot mai în silă, iar pe obrajii arşi de soare îi urca rumeneala. Era limpede că, faţă de această semeţie rece, lupta cu sine, ca să nu scrâşnească din dinţi şi să nu răbufnească.

Powała, însă, observă ce se petrece şi, având o inimă bună, se hotărî să-i vină în ajutor. Şi el, căutând în tinereţe isprăvi cavalereşti cu primejdie pe la curţile ungurească, austriacă, burgundă şi cehă, care l-au făcut faimos, învăţase nemţeşte, aşa că acum îi spuse în această limbă lui Maćko cu un glas împăciuitor şi glumeţ:

― Domnia Ta, vezi doar că nobilul comtur socoteşte că întâmplarea nu merită nici măcar un cuvânt. Nu numai în Regatul nostru, ci pretutindeni tinerii n-au prea multă minte, dar un asemenea cavaler nu se luptă cu nişte copii nici cu paloşul, nici cu legea.

La acestea, Lichtenstein îşi umflă mustaţa decolorată şi îşi îndemnă calul înainte, trecând pe lângă Maćko şi Zbyszko.

Acestora, însă, o mânie cumplită le ridică părul sub coifuri, şi mâinile apucară paloşele.

― Aşteaptă, mama ta de teuton, strecură printre dinţii încleştaţi cel mai în vârstă dintre cavalerii de Bogdaniec, acum îţi jur şi eu ţie, şi am să te găsesc după ce-ţi vei încheia solia.

Dar Powała de Taczew, căruia sângele începuse să-i urce la cap, îl potoli:

― Asta după aceea. Mai întâi, să vă ia prinţesa apărarea, că altfel va fi rău de băiat.

Apoi porni în urma teutonului, îl opri şi o vreme discutară cu însufleţire. Şi Maćko, şi Zbyszko îşi dădură seama că teutonul nu se uita la Powała cu aceeaşi faţă mândră, ca la ei, iar asta le spori şi mai mult mânia. În curând, Powała se întoarse la ei şi aşteptând ca neamţul să se îndepărteze, le atrase atenţia:

― V-am luat apărarea, dar e un om neînduplecat. Zice că nu se va plânge regelui numai dacă Domniile Voastre veţi împlini ce va pretinde el...

― Şi ce vrea?

― Mi-a spus aşa: „Am să mă opresc să-i dau bineţe prinţesei de Mazowsze. Să vină şi ei, să descalece, să-şi scoată coifurile şi de jos, cu capetele descoperite, să mă roage, şi am să le răspund".

Aici, Powała îl privi în ochi pe Zbyszko şi adăugă:

― Înţeleg că nu-i lucru uşor pentru nişte şlahtici... dar te previn că dacă nu vrei să-l faci, cine ştie ce te poate aştepta; poate chiar paloşul călăului.

Feţele lui Maćko şi Zbyszko se învineţiră ca piatra. Se aşternu iarăşi tăcerea.

― Ei, ce ziceţi? întrebă Powała.

Zbyszko îi răspunse liniştit şi cu atâta gravitate, de parcă ar fi avut cu douăzeci de ani mai mult.

― Ce să zicem? Toate sunt în puterea Domnului?

― Cum adică?

― Adică de-aş avea şi două capete, şi călăul ar trebui să mi le reteze pe amândouă, am o singură onoare şi nu mă pot face de ruşine.

Powała deveni serios şi întorcându-se spre Maćko, îl întrebă şi pe el:

― Dar Domnia Ta ce spui?

― Eu spun că pe băietanul ăsta l-am crescut de mic, răspunse Maćko posomorât... Viitorul neamului nostru stă în el, pentru că eu sunt bătrân, dar nu poate să facă asta nici cu preţul vieţii.

Chipul aspru începu să-i tremure şi dragostea pentru nepot răbufni în el cu atâta putere, încât îl strânse în braţele-i acoperite de fier şi începu să strige:

― Zbyszko! Zbyszko!

Iar tânărul cavaler mai că rămase mirat şi îmbrăţişându-şi unchiul, la rândul lui, zise:

― Ei, nu ştiam că ţii atât de mult la mine!...

― Văd că sunteţi nişte cavaleri adevăraţi, le spuse mişcat Powała, şi de vreme ce tânărul  mi-a jurat pe onoarea lui că se va prezenta la judecată, n-am să-l cetluiesc; în oameni ca Domniile Voastre pot să am încredere. Aşadar, nu vă pierdeţi cu firea. Neamţul o să zăbovească o zi la Tyniec, aşa că eu o să-l văd pe rege înainte şi am să-i înfăţişez lucrurile în aşa fel încât să-l supăr cât mai puţin.