Noroc că am izbutit să frâng suliţa, mare noroc!

Dar Zbyszko se împotrivi:

― Dacă tot trebuie să-mi pierd capul, m-aş fi bucurat mai mult să-i rup oasele teutonului.

― De mirare că ştii să-ţi aperi cinstea atât de bine şi nu poţi să pricepi că astfel ne-ai face poporul de râs! îşi pierdu răbdarea Powała.

― De priceput, pricep eu, o ţinu Zbyszko înainte, dar tocmai de aceea îmi pare rău...

Powała, însă, se întoarse către Maćko:

― Domnia Ta, dacă tânărul izbuteşte să scape nevătămat, se cuvine să-i pui gluguţa pe cap, ca la un şoim. Altminteri n-o să piară de moarte bună.

― Ar izbuti, dacă Domnia Ta ai vrea să tăinuieşti înaintea regelui ce s-a întâmplat.

― Şi ce facem cu neamţul? Limba doar nu i-o pot lega.

― Adevărat! Că bine zici! Tăifăsuind în acest fel, porniră înapoi spre alaiul prinţesei. Slujitorii lui Powała, care erau amestecaţi mai înainte cu oamenii lui Lichtenstein, mergeau acum în urma lor. De departe se vedeau legănându-se în bătaia vântului printre căciulile mazurienilor penele de păun ale teutonului şi coiful lui strălucind în soare.

― Ciudată mai este firea cavalerilor teutoni, remarcă parcă îngândurat stăpânul de Taczew. Când o duc rău, pot fi trufaşi ca un călugăr franciscan, umili ca un miel şi dulci ca mierea, de parcă nimeni n-ar fi mai bun ca ei în toată lumea. Dar când se simt în putere, nimeni nu se sumeţeşte mai mult ca ei şi n-au milă câtuşi de puţin niciodată. Se pare că Domnul Isus le-a dat cremene în loc de inimă. M-am uitat şi eu la tot felul de noroade şi nu o dată am văzut cum un adevărat cavaler îşi cruţă potrivnicul mai slab spunându-şi: „Nu-mi va spori onoarea, călcând în picioare pe cel căzut". Pe când teutonii tocmai atunci sunt cei mai înverşunaţi. Dacă-l ţii de cap, nu-l lăsa să-ţi scape, că nu-ţi va fi bine! Aşa şi solul ăsta! A pretins de îndată nu numai să-i cereţi iertare, ci să vă faceţi şi de ruşine. Mă bucur, însă, că nu i-aţi dat ascultare.

― Netrebnicul! strigă Zbyszko.

― Şi să nu vă arătaţi îngrijoraţi, fiindcă e în stare să se bucure de îndată.

După aceste cuvinte, ajunseră şi se uniră cu alaiul prinţesei. Când îi văzu, solul teuton îşi aşternu pe faţă o expresie de trufie şi dispreţ, dar ei se prefăcură că nu-l văd. Zbyszko trecu alături de Danusia şi începu să sporovăiască vesel cu ea, vestind-o că de pe colină se vede foarte bine Cracovia, iar Maćko îi istorisi unuia dintre cântăreţi despre puterea grozavă a şlahticului de Taczew, care frânsese în mână suliţa lui Zbyszko asemenea unui băţ uscat.

― Păi de ce i-a frânt-o? întrebă trubadurul.

― Pentru că băiatul s-a prefăcut că luptă cu neamţul, aşa în glumă.

Cântăreţului, şlahtic şi om umblat, nu i se păru o glumă prea bună, dar văzând că Maćko vorbeşte cam dispreţuitor despre ea, nu o luă nici el în serios. În acest timp, neamţul fu contrariat de purtarea lor. Privi de câteva ori la Zbyszko, apoi la Maćko; înţelese în sfârşit, că nu vor descăleca şi nu-l iau în seamă cu bună ştiinţă. Atunci, îi sticliră ochii ca oţelul şi începu numaidecât să-şi ia rămas-bun...

În momentul în care pornea, Powała de Taczew nu se putu stăpâni şi-i spuse la despărţire:

― Pleacă liniştit, cavalere, în ţară e pace şi nu va da nimeni năvală asupra Domniei Tale, poate doar vreun copilandru nesăbuit...

― Cu toate că obiceiurile din această ţară sunt ciudate, n-am căutat apărarea, ci doar tovărăşia Domniei Tale, răspunse Lichtenstein. Cred că ne vom mai întâlni şi la curtea de aici, şi în altă parte...

În ultimele cuvinte, răsuna parcă o ameninţare ascunsă, de aceea Powała răspunse cu gravitate:

― Să dea Dumnezeu...

Spunând acestea, se înclină şi se întoarse, după care înălţă din umeri şi murmură cu jumătate de glas, în aşa fel însă ca cei mai apropiaţi să-l audă:

― Amărâtule! Ce te-aş mai sălta din şa în vârful suliţei şi te-aş învârti prin aer cât ţi-ai zice de trei ori rugăciunea!

Şi începu să stea de vorbă cu prinţesa, pe care o cunoştea bine. Anna Danuta se interesă ce făcea pe aici, iar el o lămuri că regele îi poruncise să înlăture primejdiile de pe drum în tot ţinutul, fiindcă din pricina mulţimii oaspeţilor care veneau la Cracovia, puteau să se întâmple oricând lucruri neplăcute. Şi drept dovadă, povesti cele petrecute cu o clipă înainte, la care fusese martor. Se gândi totuşi că pentru intervenţia prinţesei în folosul lui Zbyszko va avea destul timp s-o roage mai târziu, când se va ivi nevoia, nu acordă întâmplării o atenţie prea mare, nevrând s-o întristeze. Într-adevăr, prinţesa chiar râse de Zbyszko care se arăta atât de grăbit să pună mâna pe penele de păun, iar ceilalţi, aflând că rupsese suliţa tânărului, admirară puterea cavalerului de Taczew, care făcuse asemenea ispravă cu o singură mână...

Acesta, însă, puţin lăudăros, se bucură din toată inima că-i ridică în slăvi virtutea şi, în cele din urmă, începu să-şi povestească singur isprăvile care-i făcuseră cunoscut numele mai ales în Burgundia la curtea lui Filip îndrăzneţul. Acolo, în timpul unui turnir, după ce-i rupsese suliţa, îl înşfăcase odată de brâu pe un cavaler din Ardeni, îl doborâse din şa şi îl aruncase în sus la înălţimea suliţei, cu toate că luptătorul era îmbrăcat tot în armură. Filip îndrăzneţul îl răsplătise atunci cu un lanţ de aur, iar prinţesa îi dăruise un pantofior de catifea, pe care îl poartă şi acum la coif.

Ascultând acestea, se arătară cu toţii foarte miraţi, afară de Mikołaj de Długolas, care rosti:

― În vremurile deşănţate de acum, nu mai sunt asemenea bărbaţi, cum erau pe vremea tinereţii mele, sau ca aceia despre care îmi povestea tatăl meu. Acum, dacă se întâmplă ca un şlahtic să rupă o platoşă, să întindă arcul unei arbalete fără manivelă sau să răsucească între degete un tesac de fier, se şi socoteşte numaidecât foarte vânjos şi se sumeţeşte deasupra celorlalţi. Dar altădată, făceau asta şi fetele.

― Nu spun nici eu că mai demult oamenii nu erau mai puternici, răspunse Powała, dar din aceştia se găsesc şi astăzi. Faţă de mine, Domnul Isus nu s-a arătat zgârcit cu vlaga oaselor, cu toate acestea, nu mă cred cel mai puternic om din Regat. Domnia Ta, ai văzut vreodată pe Zawisza de Garbów? Unul ca acesta m-ar învinge.

― L-am văzut. Are umerii laţi ca limba clopotului de la Cracovia.

― Dar pe Dobko de Oleśnica? Odată, la un turnir pus la cale de cavalerii teutoni la Toruri, a doborât doisprezece luptători cu mare fală pentru el şi pentru poporul nostru...

― Mazurianul nostru, Staszko Ciolek, era mai puternic şi decât Domnia Ta, şi decât Zawisza, şi decât Dobko. Se spunea despre el că lua un băţ verde şi-l strângea de se scurgea toată seva din el.

― Asta pot s-o fac şi eu! se amestecă Zbyszko.

Şi înainte ca cineva să-l roage să încerce, se repezi la marginea drumului, rupse o creangă destul de groasă dintr-un copac, apoi o strânse la un capăt în faţa prinţesei şi a Danusiei atât de tare, încât seva începu să curgă într-adevăr în picături mari pe drum.

― O, Isuse! se minună jupâneasa Otka de Jarząbków la această privelişte, să nu te mai duci la război, pentru că ar fi păcat ca un asemenea om să moară înainte de însurătoare...

― Ar fi păcat, repetă Maćko, întunecându-se dintr-odată.

Dar Mikołaj de Długolas începu să râdă şi odată cu el şi prinţesa. Cu toate acestea, ceilalţi lăudară într-un glas puterea lui Zbyszko, fiindcă pe atunci un braţ de fier era preţuit mai mult decât orice însuşire, aşa că jupâniţele îi spuseră Danusiei: „N-ai decât să te bucuri", iar ea se bucură, deşi nu înţelegea prea bine ce folos poate avea dintr-o ramură de copac.