Uitând cu totul de teuton, Zbyszko privea cu atâta mândrie în jur, că Mikołaj de Długolas, dorind să-l facă să fie mai cumpănit, spuse:

― Te sumeţeşti zadarnic cu puterea ta, fiindcă sunt alţii şi mai buni ca tine. Eu n-am văzut, dar tatăl meu a fost martor la ceva şi mai grozav, ce s-a întâmplat la curtea lui Karol, împăratul roman. S-a dus să-l viziteze regele nostru Kazimierz cu o suită numeroasă, printre care se afla şi acel foarte puternic Staszko Ciołek, fiul voievodului Andrzej. Şi împăratul a început să se laude că printre oamenii lui are un ceh care se ia la trântă cu ursul şi-l omoară numaidecât. Au făcut o serbare şi cehul a omorât doi urşi unul după altul. Regele nostru s-a îngrijorat foarte tare şi, ca să nu se facă de ruşine, a spus: „Da, dar nici Ciołek al meu nu se lasă mai prejos". Au hotărât ca întrecerea să aibă loc peste trei zile. S-au adunat jupâniţe şi cavaleri însemnaţi, iar după trei zile cehul s-a înşfăcat cu Ciołek în curte castelului; dar n-a durat mult, pentru că abia se luaseră în braţe şi Ciołek i-a frânt grumazul şi toate coastele cehului, spre slava regelui, lăsându-l mort pe loc. Acelaşi, poreclit de atunci Rupe-oase, a urcat singur în turn un clopot pe care douăzeci de bărbaţi abia puteau să-l mişte.

― Şi câţi ani avea? întrebă Zbyszko.

― Era tânăr!

În acest timp, Powała de Taczew, călărind pe parte dreaptă, unde stătea prinţesa, se aplecă şi-i spuse la ureche tot adevărul despre însemnătatea întâmplării, rugând-o totodată să-l ajute pe Zbyszko care s-ar putea să fie pedepsit cu asprime pentru fapta lui. Prinţesa, căreia îi plăcea Zbyszko, primi cu tristeţe această veste şi se îngrijoră foarte mult.

― Episcopul de Cracovia ţine la mine, îi destăinui Powała, s-ar putea să-l înduplec, pe el şi pe regină, dar cu cât îl vor sprijini mai mulţi pe tinerelul acesta, cu atât va fi mai bine...

― Dacă regina îi va lua apărarea, n-o să i se clintească nici un fir de păr din cap, îl linişti Anna Danuta, fiindcă regele îi arată multă cinste şi pentru sfinţenie, şi pentru zestre, mai ales acum când a scăpat de ruşinea de a fi stearpă. Dar la Cracovia se mai află şi sora îndrăgită a regelui, prinţesa şi soţia lui Ziemowit, să te duci şi la ea. O să fac şi eu tot ce voi putea, dar ea este sora lui bună, pe când eu numai verişoară.

― Milostivă stăpână, regele ţine şi la Domnia Ta.

― Ei, nu chiar aşa, răspunse prinţesa cu anume tristeţe, pentru mine o verigă, pentru ea un lanţ întreg; mie, o vulpiţă, ci, o zibelină. Regele nu ţine la nimeni ca la Aleksandra. Nu e zi în care s-o lase să plece cu mâinile goale...

Tot vorovind aşa, se apropiară de Cracovia. Drumul, plin de oameni încă de la Tyniec, se umpluse şi mai mult de lume.

Întâlniră şlahtici care se duceau la oraş însoţiţi de copii de casă, unii în armuri, alţii în veşminte de vară şi pălării de paie. Unii călare, alţii în căleşti cu soţiile şi fiicele, care voiau să vadă întrecerile anunţate mai de mult. Pe alocuri, tot drumul era ticsit de carele neguţătorilor, care n-aveau voie să ocolească oraşul şi să fie astfel scutiţi de dări. În care, aduceau sare, ceară, grâne, peşte, piei de animale, cânepă, lemne. Altele veneau dinspre oraş încărcate cu baloturi de postav, butoaie de bere şi tot felul de alte mărfuri. Cracovia se vedea bine: grădinile regale, ale nobililor şi ale orăşenilor, care înconjurau cetatea de scaun, apoi zidurile şi turnurile bisericilor. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât creştea îmbulzeala, iar la porţile de intrare abia te puteai strecura prin vânzoleală.

― Asta-i oraşul! Cred că nu mai este altul la fel pe lume, remarcă Maćko.

― Totdeauna seamănă a iarmaroc, îi răspunse unul dintre cântăreţi. Ai fost de mult aici, Domnia Ta?

― De mult. Şi mă mir, ca şi când l-aş vedea prima dată, de parcă venim din alte ţări sălbatice.

― Se vorbeşte că oraşul a crescut grozav de când este Jagiełło rege.

E adevărat: de la urcare pe tron a marelui prinţ de Lituania, ţările lituane şi rutene   şi-au deschis porţile comerţului cracovian, ceea ce a avut ca rezultat creşterea oraşului de la o zi la alta; populaţia, bogăţiile şi clădirile, devenind unul dintre cele mai mari din lume...

― Şi oraşele teutone sunt mari, adăugă cântăreţul gras.

― Numai să intri în ele, lămuri Maćko. Ai găsi pradă pe cinste!

Dar Powała se gândea la altceva, anume că tânărul Zbyszko, care se făcuse vinovat doar din cauza înflăcărării lui prosteşti, intră ca în gura lupului. Stăpânul de Taczew, aspru şi îndârjit în vreme de război, avea totuşi în pieptu-i puternic o adevărată inimă de porumbel, şi pentru că înţelegea mai bine decât alţii ce-l aşteaptă pe vinovat, i se făcu milă de el...

― Îmi tot bat capul, îi mărturisi iarăşi prinţesei, dacă să-i spun regelui sau să nu-i spun ce s-a întâmplat. Dacă teutonul nu se va plânge, nu va fi nimic, dar dacă se va plânge, poate că ar fi mai bine să-i spun totul dinainte, ca stăpânul nostru să nu se mânie...

― Dacă teutonul are prilejul să piardă pe cineva, o va face, îi dădu prinţesa în bună, dar eu am să-i spun tânărului înainte să rămână la curtea mea. Se prea poate ca regele să nu se arate prea aspru cu unul dintre curtenii mei.

Spunând acestea, îl chemă pe Zbyszko care, aflând despre ce este vorba, descălecă, îi înconjură picioarele stăpânei şi acceptă cu cea mai mare bucurie să fie curteanul ei, nu atât din pricina primejdiei, cât pentru că în acest fel putea să rămână aproape de Danusia.

Iar Powała îl întrebă între timp pe Maćko:

― Şi unde veţi locui?

― La vreun han.

― Hanurile sunt ocupate de mult, nu mai e nici un loc.

― Atunci o să ne ducem la un neguţător pe care-l cunosc, Amylej, poate că o să ne îngăduie să înnoptăm la el...

― Eu, însă, îţi propun altceva: veniţi la mine în ospeţie. Nepotul Domniei Tale s-ar putea duce cu ceilalţi curteni ai prinţesei să stea la castel, dar ar fi mai bine să nu se afle prea aproape de rege. Ce faci în prima clipă de mânie, nu mai faci şi în a doua. Sigur că va fi nevoie ca astfel să vă împărţiţi avutul, carele de povară şi slujitorii, iar pentru asta vă trebuie timp.