Cavalerii teutoni Read Online

Ştii ce, la mine o să vă simţiţi bine şi o să fiţi în siguranţă.

Maćko, deşi se îngrijoră puţin că Powała se gândeşte atâta la siguranţa lor, îi mulţumi cu recunoştinţă şi intrară în oraş. Aici, însă, şi el, şi Zbyszko uitară iarăşi de orice grijă la vederea minunăţiilor ce-i înconjurau. În Lituania şi la hotar, văzuseră doar castele izolate, iar dintre oraşele mai însemnate, afară de Wilno, toate celelalte erau rău construite şi arse, numai cenuşă şi dărâmături, pe când aici, clădirile neguţătorilor erau adesea mai arătoase chiar decât fortăreaţa marelui prinţ lituanian.

Multe case erau într-adevăr de lemn, dar şi acestea impuneau prin înălţimea pereţilor, şi a acoperişurilor, prin ferestrele cu geamuri în rame de plumb, care răsfrângeau atât de puternic razele soarelui care apunea, încât puteai să crezi că izbucnise vreun incendiu. Pe străzile mai apropiate de piaţă, erau totuşi numeroase palate mai mici de cărămidă roşie sau chiar din piatră, înalte, împodobite cu marchize şi cruci negre pe pereţi. Se înălţau unele lângă altele, ca nişte oşteni aliniaţi, unele mai largi, altele înguste de nouă coţi, dar ascuţite, cu tinde boltite, adesea cu Calvarul Domnului sau cu icoana Sfintei Fecioare deasupra porţii. Erau şi străzi pe care se vedeau două rânduri de case, sus o fâşie de cer, iar jos drumul aşternut cu pietre; pe amândouă părţile, cât cuprindeai cu ochii, prăvălii şi iar prăvălii îmbelşugate, pline de mărfuri de calitate, deseori ciudate sau cu totul necunoscute, la care Maćko, învăţat să-şi ducă viaţa în războaie neîntrerupte, se uita cu priviri lacome. Dar şi mai multă admiraţie stârniră la amândoi clădirile publice: catedrala Sf. Maria din Piaţă, bazarul ţesăturilor, turnul primăriei cu o pivniţă uriaşă, în care se vindea bere de Swidnica şi alte biserici, prăvălii de postavuri, uriaşul mercatorium{16} destinat neguţătorilor străini, clădirea în care se închidea cântarul orăşenesc, frizerii, băi, topitoriile de aramă, de ceară, aur şi argint, fabricile de bere, munţii de butoaie în jurul aşa-numitului Schrotamt - într-un cuvânt, pretutindeni îndestulare şi bogăţii, pe care un om neobişnuit cu oraşul sau chiar vreun stăpân al unui „târg" n-avea cum să şi le închipuie...

Powała îi conduse pe Maćko şi pe Zbyszko acasă la el, pe strada Sf. Anna, porunci să li se pregătească o odaie încăpătoare, îi prezentă scutierilor săi, iar el plecă la castel, de unde se întoarse la cină însă destul de târziu. Odată cu el, aduse şi câţiva prieteni şi, tot încercând vinul şi carnea, chefuiră cu mare veselie, deşi stăpânul casei era parcă îngrijorat, aşa că după ce plecară toţi pe la casele lor, îi spuse lui Maćko:

― Am stat de vorbă cu un canonic, priceput în scriere şi la legi, care zice că jignirea unui sol înseamnă osândirea la moarte. Aşa că rugaţi-vă amândoi lui Dumnezeu ca teutonul să nu se plângă.

La auzul acestor cuvinte, cei doi cavaleri, deşi întrecuseră puţin măsura la ospăţ, se duseră la culcare cu inima grea. Maćko nu putu nici măcar să adoarmă, şi după o vreme, îi spuse nepotului:

― Zbyszko!

― Ce este?

― Dacă stau să mă gândesc bine, cred că o să-ţi taie capul.

― Aşa crezi? întrebă Zbyszko cu glas somnoros.

Şi întorcându-se cu faţa la perete, adormi adânc, pentru că era obosit de drum...

Capitolul V

În ziua următoare, amândoi cavalerii de Bogdaniec, împreună cu Powała, se duseră la slujba de dimineaţă de la catedrală, atât pentru liturghie, cât şi ca să vadă curtea şi oaspeţii care veniseră la castel. Într-adevăr, pe drum Powała întâlni o mulţime de necunoscuţi, iar printre aceştia, destui cavaleri faimoşi în ţară şi peste graniţă, la care tânărul Zbyszko se uită cu admiraţie, făgăduindu-şi în sufletul lui că dacă va scăpa nepedepsit pentru întâmplarea cu Lichtenstein, îşi va da silinţa să-i egaleze în bărbăţie şi în toate celelalte virtuţi. Unul dintre aceşti cavaleri, Toporczyk, rudă cu castelanul de Cracovia, le împărtăşi noutatea că se întorsese de la Roma Wojciech Jastrzębiec, un scolastic care se dusese la papa Bonifaciu al IX-lea cu o scrisoare, în care îl poftea la botezul de la Cracovia. Bonifaciu primise invitaţia şi cu toate că îşi exprimase îndoiala că va veni el însuşi, îl însărcinase pe sol să-l ţină în locul lui pe copilul care se va naşte, rugându-l totodată, drept dovadă a dragostei lui pentru rege şi regină, să-i dea copilului numele de Bonifaciu sau Bonifacja.

Se mai vorbea de asemenea despre sosirea apropiată a regelui maghiar Zygmunt, care avea să vină cu siguranţă. Deoarece Zygmunt venea întotdeauna şi invitat, şi neinvitat când se nimerea ocazia unei vizite, a unui ospăţ sau întreceri, la care îi plăcea să ia parte, dorind să i se ducă vestea prin lume ca stăpânitor, cântăreţ şi unul dintre cei mai buni cavaleri. Powała, Zawisza de Garbów, Dobko de Oleśnica, Naszan şi alţi bărbaţi de aceeaşi măsură povestiră zâmbind că la luptele dinainte, regele îi rugase în taină ca la turnir să nu-l lovească prea puternic şi să-l cruţe pe „oaspetele maghiar", a cărui vanitate, cunoscută în toată lumea, era atât de mare, încât în caz că nu învingea el, izbucnea în plâns. Dar cea mai mare impresie printre cavaleri o făcură veştile despre Witold. Se povesteau adevărate minuni despre leagănul turnat tot din argint, pe care îl aduseseră în dar din partea lui Witold şi a soţiei sale Anna, prinţii şi nobilii lituanieni. Şi cum se întâmplă de obicei înainte de slujbă, oamenii se împărţiseră în grupuri şi îşi povesteau noutăţile. Într-unui dintre ele, Maćko, auzind de leagăn, luă cuvântul şi înfăţişă frumuseţea darului, stăruind, însă, mai mult asupra campaniei pe care Witold intenţiona s-o pornească împotriva tătarilor şi despre care se interesară mai mulţi. Campania era aproape pregătită, întrucât o oaste uriaşă se îndrepta spre Rutenia răsăriteană; dacă s-ar fi bucurat de izbândă, puterea regelui Jagiełło ar fi cuprins aproape jumătate din lume, până în adâncurile necunoscute ale Asiei, la hotarele Persiei şi ţărmul Aralului. Maćko, care mai înainte se aflase foarte aproape de persoana lui Witold şi putuse să-i cunoască astfel toate planurile, era în stare să vorbească despre ele în amănunt şi atât de expresiv, încât înainte să bată clopotele începutul liturghiei, în faţa intrării în catedrală, se adunaseră o grămadă de curioşi. Era vorba, le spuse, la drept vorbind, de o campanie împotriva cavalerilor teutoni. Însuşi Witold, deşi este numit mare principe, conduce Lituania la porunca lui Jagiełło şi este doar înlocuitorul lui, aşa că meritul va fi al regelui. Şi de ce slavă vor avea parte Lituania, abia creştinată, şi puterea Poloniei, când oştile unite vor duce crucea pe meleaguri unde se rosteşte numele Mântuitorului numai ca să fie împroşcat cu noroi şi în care n-a mai călcat până acum picior de polonez sau lituanian! Alungatul Tochtamysz, când oştile polone şi lituane îl vor repune pe tronul capciaţchez, se va socoti „fiul" regelui Władyslaw şi, aşa cum a făgăduit, se va închina Crucii odată cu întreaga Urdie de Aur.

Ascultau cu toţii încordaţi aceste cuvinte, dar mulţi nu ştiau prea bine despre ce este vorba, pe cine vrea Witold să ajute şi împotriva cui, aşa că unii începură să-l întrebe:

― Spune limpede, cu cine va fi război?

― Cu cine? Cu Timur cel Şchiop, răspunse Maćko.

Urmă un moment de tăcere. Cavalerii apuseni auziseră de mai multe ori de Urdia de Aur, Albastră, de Azov şi felurite altele, dar problemele tătarilor şi luptele dintre ei nu le erau cunoscute. În schimb, n-ai fi aflat nici un om în Europa de atunci, care să nu fi auzit despre înfricoşătorul Timur cel Şchiop sau de Tamerlan, al cărui nume era repetat cu aceeaşi teamă precum odinioară numele lui Attila. Doar era „stăpânul lumii" şi al „timpului", cuceritorul a douăzeci şi şapte de state, stăpân peste Rusia moscovită, peste Siberia, China, Bagdad, Ispahan, Alep şi Damasc, a cărui umbră se întindea prin nisipurile Arabiei asupra Egiptului, iar prin Bosfor asupra imperiului grecesc, nimicitor al neamului omenesc, ziditorul fioros al piramidelor din tidvele învinşilor, victorios în toate bătăliile, nebătut în nici una, stăpânul sufletelor şi al trupurilor.

Tochtamysz a fost aşezat de el pe tronul Urdiei de Aur şi al celei Albastre şi recunoscut ca „fiu". Dar când puterea lui s-a întins de la Aral până în Crimeea, peste mai multe pământuri de cât avea restul Europei, „fiul" s-a vrut un stăpânitor liber, lucru pentru care, detronat „cu un singur deget" de tatăl monstruos, a fugit la mai-marele Lituaniei, chemându-l în ajutor.