Zbyszko, însă, aştepta cu cel mai mare interes sosirea regelui şi a reginei, aşa că se înghesui cât putu spre stranele în spatele cărora, aproape de altar, se vedeau două perne de catifea roşie, fiindcă regele şi regina ascultau totdeauna slujba în genunchi. Într-adevăr, nu aşteptă prea mult; regele intră cel dintâi pe uşa de la sacristie şi înainte de a ajunge în faţa altarului, putu să-l vadă destul de bine. Avea părul negru, răvăşit şi rar deasupra frunţii, lung şi aranjat peste urechi, faţa smeadă, rasă în întregime, nasul acvilin şi destul de ascuţit, riduri în jurul gurii, ochii negri, mici şi strălucitori, aruncând priviri în toate părţile, de parcă voia, înainte de a ajunge la altar, să numere toţi oamenii din biserică. Chipul lui avea o expresie de bunătate, dar şi pânditoare totodată, ca un om care, ridicat de noroc peste aşteptările lui, trebuie să se gândească mereu dacă faptele sale corespund demnităţii, şi care se teme să nu fie dojenit cu răutate. Dar tocmai de aceea pe faţa şi în mişcările lui se vedea o anume nerăbdare. Era uşor de ghicit că mânia îi răbufnea dintr-odată, înfricoşătoare, şi că este acelaşi principe care cândva, supărat pe uneltirile teutonilor, se răstise la solii lor: „Tu vii la mine cu pergamente, iar eu te voi întâmpina cu suliţa!"

Acum, însă, impulsivitatea înnăscută era înfrânată de o evlavie sinceră şi adâncă. Nu numai cnejii lituanieni proaspăt convertiţi, dar şi magnaţii polonezi, pioşi din tată în fiu, se întremau la vederea regelui în biserică. Adesea, dând perna la o parte, îngenunchea pentru mai multă suferinţă pe piatra goală; nu o dată, înălţându-şi braţele, le ţinea aşa până-i cădeau de oboseală. Asculta cel puţin trei slujbe în fiecare zi aproape cu patimă. Descoperirea sfântului potir şi sunetul clopoţelului de înălţare îi umpleau întotdeauna sufletul de evlavie şi încântare, de bucurie şi spaimă. După terminarea slujbei, ieşea din biserică parcă trezit din somn, liniştit, blajin, şi curtenii aflaseră că atunci este timpul cel mai potrivit să-i ceară ceva, iertare sau daruri.

Jadwiga intră şi ea prin uşa de la sacristie. Văzând-o, cavalerii cei mai apropiaţi de strană, cu toate că slujba încă nu se sfârşise, îngenuncheară numaidecât arătându-i fără să vrea cinstirea cuvenită unei sfinte. Zbyszko făcu acelaşi lucru, pentru că printre cei de faţă nu se îndoia nimeni că are într-adevăr de-a face cu o sfântă, ale cărei icoane vor împodobi cândva altarele bisericilor. Aspră şi aproape ca a unei călugăriţe îndeosebi în ultimii ani, viaţa Jadwigăi făcea ca alături de respectul datorat reginei, să i se arate o veneraţie de-a dreptul religioasă. Din gură în gură, printre şlahtici şi în popor se vorbea despre minunile făcute de regină. Se spunea că atingerea mâinii ei îi vindeca pe cei bolnavi: oameni cu mâinile şi picioarele fără putere şi-o recăpătau după ce se înveleau cu straiele vechi ale reginei. Martori de bună-credinţă asigurau că auziseră cu urechile lor cum îi vorbise Cristos din altar. O cinsteau în genunchi monarhii străini, o cinstea şi se temea s-o jignească până şi trufaşul ordin teuton. Papa Bonifaciu o numea fiica aleasă şi sfântă a Bisericii. Lumea se uita la faptele ei şi îşi aducea aminte că descindea din familiile de Anjou şi Piaştii polonezi, că era odrasla puternicului Ludovic, crescută la cea mai strălucită curte, în sfârşit, cea mai frumoasă fată de pe pământ, care a renunţat la fericire, la prima dragoste şi s-a căsătorit cu „sălbaticul" prinţ al Lituaniei, ca împreună cu el să aducă la picioarele Crucii cel din urmă popor păgân din Europa. Ceea ce n-au izbutit puterea tuturor nemţilor şi a Ordinului, campaniile teutone, o mare de sânge vărsat, a izbutit un cuvânt de-al ei. Niciodată aura apostolică n-a împodobit o frunte mai tânără şi mai frumoasă, niciodată apostolatul n-a fost însoţit de asemenea sacrificii, niciodată farmecul unei femei n-a strălucit de atâta bunătate îngerească şi de o tristeţe atât de tăcută.

Cântau despre ea şi menestrelii de la toate curţile din Europa; la Cracovia, se adunaseră cavaleri din cele mai depărtate colţuri ale lumii, ca s-o vadă pe această regină a Poloniei; o iubea ca pe lumina ochilor chiar propriul popor, ale cărui putere şi slavă le sporise căsătorindu-se cu Jagiełło. O singură grijă apăsa asupra reginei şi a poporului ei. Dumnezeu îi refuzase multă vreme maternitatea.

Dar când, în cele din urmă, trecuse şi acest necaz, vestea bucuroasă despre starea blagoslovită se răspândise ca fulgerul de la Marea Baltică la Marea Neagră şi până în Carpaţi, umplând de veselie toate seminţiile statului uriaş. Afară de cetatea de scaun a cavalerilor teutoni, fusese primită cu bucurie de toate curţile străine. La Roma se cântase un Te Deum. În pământurile polone, se înstăpânise părerea că tot ce-i cere „sfânta" lui Dumnezeu, se şi împlineşte.

Veneau deci la ea oameni, rugându-se să ceară sănătate pentru ei, veneau trimişi de prin ţinuturi şi judeţe ca în măsura nevoilor să se roage pentru ploaie, pentru vreme bună în timpul strângerii recoltelor, pentru noroc la cosit, adunarea mierii, prinderea peştelui prin lacuri sau vânatul animalelor prin păduri. Cavalerii ameninţători de prin castelele şi întăriturile de la hotar, care împrumutaseră obiceiul nemţilor şi se îndeletniceau cu jafurile sau se luptau între ei, la o vorbă de-a ei îşi băgau săbiile în teacă, slobozeau prinşii fără răscumpărare, dădeau înapoi cirezile luate cu japca şi îşi strângeau mâinile, împăcându-se. Toţi necăjiţii şi săracii se îmbulzeau la porţile castelului. Sufletul ei curat pătrundea în inimile oamenilor, îmblânzea soarta robilor, trufia stăpânilor, asprimea judecătorilor şi se înălţa ca zorii fericirii, ca îngerul dreptăţii şi păcii peste întreaga ţară.

De aceea, toţi cei în pieptul cărora bătea o inimă, aşteptau cu nerăbdare ziua binecuvântată.

Cavalerii priveau cu luare-aminte la silueta reginei, ca să vadă cât mai aveau de aşteptat pe moştenitorul sau pe moştenitoarea tronului.