Cavalerii teutoni Read Online

Părintele episcop de Cracovia, Wysz, cel mai priceput medic din ţară şi din străinătate, nu vestise naşterea neîntârziată, şi dacă se făceau pregătiri, era numai pentru că, urmând un obicei al timpului, serbările începeau cât mai devreme cu putinţă şi se prelungeau săptămâni întregi. Dar făptura reginei, deşi aplecată puţin înainte, îşi păstrase liniile de altădată. Purta veşminte cât se poate de simple. Odinioară, crescută la cea mai bogată şi frumoasă curte a prinţeselor de atunci, îi plăceau ţesăturile scumpe, lanţurile de aur, perlele, brăţările şi inelele, iar de câţiva ani, nu numai că purta straie de călugăriţă, dar îşi acoperea şi faţa de teamă că gândul la propria frumuseţe să nu trezească în ea trufia lumească. În zadar Jagiełło, aflând de starea ei, poruncise de bucurie să-i împodobească patul cu brocart, perle şi pietre scumpe. Îi răspunsese că, renunţând de multă vreme la fast, nu uită că naşterea înseamnă adesea şi moarte, aşa că trebuie să primească darul lui Dumnezeu nu încărcată de giuvaieruri, ci în umilinţă şi în tăcere.

De aceea, aurul şi pietrele scumpe se cheltuiau acum pentru ridicarea Academiei sau pentru trimiterea tinerilor lituanieni abia creştinaţi la universităţile din străinătate.

Regina încuviinţase totuşi să-şi schimbe înfăţişarea de călugăriţă şi, pe măsură ce speranţa de a fi mamă devenea mai sigură, nu-şi mai acoperea faţa, socotind că nu se mai cade să poarte veşmântul pocăinţei...

Într-adevăr, toate privirile se opriră acum cu dragoste pe acest chip minunat, pe care nici aurul, nici giuvaierurile nu puteau să-l facă mai frumos. Regina se îndreptă încet de la uşa sacristiei spre altar cu ochii înălţaţi, ţinând într-o mână cartea de rugăciuni, iar în cealaltă mătăniile. Zbyszko zări faţa trandafirie, pupilele albastre, trăsăturile de-a dreptul îngereşti, pline de linişte, bunătate şi milă, şi inima începu să-i bată mai tare. Ştia şi el că, din porunca lui Dumnezeu, se cuvine să-şi iubească şi regele şi regina, şi îi iubea de bună seamă în felul lui, dar acum inima i se înflăcără de o dragoste uriaşă, care nu se poate naşte dintr-o poruncă, ci răbufneşte singură ca o vâlvătaie, fiind în acelaşi timp şi cea mai mare cinstire, şi umilinţă, şi dorinţă de sacrificiu. Cavalerul Zbyszko era tânăr şi iute la mânie, aşa că vru să-şi arate dintr-odată dragostea şi credinţa de supus, să facă ceva pentru ea, să zboare undeva, să altoiască pe cineva, să cucerească ceva şi cu acest prilej, să-şi dea şi viaţa. „Cred că am să plec cu cneazul Witold, îşi spuse, cum altfel s-o slujesc pe regina sfântă, de vreme ce nu e nici un război pe aproape?" Nu se gândea nicidecum că ar putea s-o slujească în alt fel decât cu paloşul, suliţa sau baltagul, în schimb, era gata să se avânte de unul singur împotriva puterii lui Timur cel Şchiop. Voia ca îndată după slujbă să încalece şi să întreprindă ceva. Ce anume, nu ştia nici el. Ştia doar că nu mai poate sta locului, îl furnicau braţele şi i se învâlvora sufletul...

Uită iarăşi cu desăvârşire de primejdia care-l ameninţa. Pentru o clipă, uită chiar de Danusia, iar când îşi aduse aminte de ea la auzul cântecelor copiilor, care răsunară deodată în biserică, avu impresia că „asta-i altceva". Danusiei îi jurase credinţă, îi făgăduise trei nemţi, şi se va ţine de cuvânt, dar regina se afla deasupra tuturor femeilor, iar când se gândi câţi inşi ar vrea să ucidă pentru ea, văzu înaintea lui pâlcuri întregi de platoşe, coifuri, pene de struţ, de păun şi simţi că şi-ar fi dorit şi mai mulţi...

În acest timp, nu-şi mai lua ochii de la ea, cumpănind cum ar fi putut s-o cinstească prin rugăciune, întrucât era convins că pentru o regină nu te poţi ruga oricum. Ştia să spună: Pater noster, qui es în coclis, sanctificatur nomen Tiam{17}, căci îl învăţase un călugăr franciscan la Wilno, dar poate că acesta nu ştia nici el mai mult, sau poate că Zbyszko uitase ce urmează, destul că nu era în stare să recite toată rugăciunea. Acum, începu totuşi să repete întruna aceste câteva cuvinte, care în sufletul lui însemnau: „Dă-i reginei îndrăgite sănătate, viaţă lungă şi noroc şi ai grijă de ea mai mult decât de toate celelalte". Şi pentru că asta o spunea un om pe care-l aşteptau judecata şi osânda, era cea mai sinceră rugăciune din toată biserica...

După sfârşitul liturghiei, Zbyszko se gândi că dacă ar putea să se ducă la regină, să-i cadă la picioare şi să i le îmbrăţişeze, n-are decât să vină şi sfârşitul lumii, dar după prima slujbă, urmă a doua şi a treia, apoi regina plecă în încăperile ei, fiindcă de obicei postea până la prânz şi nu lua parte înadins la gustările la care, pentru a-i înveseli pe rege şi pe oaspeţi, se înghesuiau tot felul de bufoni şi saltimbanci. În schimb, înaintea lui Zbyszko se ivi bătrânul cavaler de Długolas şi-l chemă la prinţesă.

― La micul dejun, ai să fii curteanul meu şi ai să ne slujeşti pe mine şi pe Danusia, îi spuse prinţesa. S-ar putea să-i placi regelui prin vreo glumă sau povestindu-i vreo ispravă cu care să-i câştigi inima. Teutonul, dacă te va recunoaşte, poate că nu va cuteza să se plângă, văzând că mă slujeşti pe mine la masa regelui.

Zbyszko îi sărută mâna prinţesei, după care se întoarse către Danusia şi, deşi se obişnuise mai degrabă cu războiul şi încăierările decât cu îndatoririle de la curte, cunoştea totuşi ce se cuvine să facă un cavaler când îşi vede dimineaţa jupâniţă ce-i stăpâneşte gândurile, deoarece se retrase un pas şi, prefăcându-se uimit, strigă făcându-şi semnul crucii.

― În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!...

Aşa că Danusia îl întrebă, ridicându-şi spre el ochii albaştri:

― De ce te închini, Zbyszko, de vreme ce slujba s-a încheiat?

― Fiindcă în timpul nopţii, frumoasă jupâniţă, ţi-a crescut atât de mult farmecul, de mai mare minunea!

Mikołaj de Długolas, însă, ca un om în vârstă, nu se da în vânt după dulcegăriile cavalerilor străini, aşa că înălţă din umeri şi întrebă:

― Ce rost mai are să-ţi iroseşti timpul, vorbindu-i despre frumuseţe? E o copiliţă care abia a început să meargă în picioare.

La acestea, Zbyszko se uită înfuriat la el:

― Să nu-i mai spui copiliţă, îl preveni cu mânie. Află, Domnia Ta, că dacă ai fi mai tânăr,     te-aş provoca să bătătorim locul în spatele castelului şi să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte!...

― Taci, ţâncule!... Ţi-aş ţine piept şi la anii mei!

― Taci, repetă prinţesa. În loc să te gândeşti la propriul cap, mai cauţi şi ceartă cu lumânarea! Aş fi preferat un cavaler mai cu minte pentru Danusia. Dacă vrei totuşi să faci scandal, caută-l în altă parte, fiindcă aici n-avem nevoie...

Zbyszko se ruşină de vorbele prinţesei şi începu să-i ceară iertare. În acelaşi timp, se gândi că dacă Mikołaj de Długolas are un fiu, o să-l provoace la lupta călare sau pe jos, numai să nu-i ierte cuvântul copiliţă. Deocamdată, în încăperile familiei regale, se hotărî să se poarte ca un miel blând şi să nu mai provoace pe nimeni; poate doar dacă onoarea lui de cavaler l-ar fi obligat s-o facă...

Sunetele trâmbiţelor vestiră că micul dejun era gata, astfel că prinţesa Anna, luând-o de mână pe Danusia, se îndreptă spre odăile regale, unde îi aşteptau sosirea, în picioare, demnitarii laici şi cavalerii. Soţia prinţului Ziemowit intrase cea dintâi, întrucât, ca soră bună a regelui, ocupa un loc mai însemnat, încăperea se umplu numaidecât de oaspeţii străini, de musafirii din partea locului şi de cavaleri. Regele şedea la capătul cel mai înalt al mesei, avându-i alături pe episcopul de Cracovia şi pe Wojciech de Jastrzşbiec, care deşi mai mic în rang decât episcopii, ca sol al papei, stătea la dreapta monarhului.