Iar la întoarcere au căzut atât de mulţi, încât n-au mai rămas nici jumătate. Au ieşit chiar la câmp deschis împotriva lui Ulryk von Jungingen{12}, fratele marelui maestru, care este primar de Sambijsk. Acesta, însă, s-a temut de cneaz şi a fugit cu mare ruşine, iar de atunci este pace şi oraşul se reface din nou. Un călugăr sfânt, care putea să meargă desculţ pe un fier înroşit, a prorocit că de atunci, cât va mai fi lumea lume, Wilno nu va mai vedea neamţ înarmat sub zidurile ei. Iar dacă va fi aşa, ale cui braţe au înfăptuit minunea?

Spunând acestea, Maćko de Bogdaniec îşi desfăcu palmele mari şi neobişnuit de puternice, iar ceilalţi începură să dea din cap şi să adeverească:

― Aşa-i! aşa-i! E drept ce spune!

Discuţia le fu întreruptă de un murmur ce se auzea prin ferestrele cu transperantele scoase, întrucât se lăsa o noapte caldă şi senină. De departe se auzeau clinchete, glasuri omeneşti, sforăitul cailor şi cântece. Cei de faţă rămaseră miraţi, deoarece era destul de târziu şi luna urcase sus pe cer. Hangiul, un neamţ, ieşi în fugă în curtea hanului, dar înainte ca oaspeţii să golească până la fund ultimele ulcele, reveni şi mai grăbit, strigând:

― Se apropie niscaiva curteni!

După o clipă, în uşă apăru un copil de casă într-o scurtă albastră şi cu o bonetă îndoită pe cap. Se opri, privi la cei de faţă şi, văzându-l pe hangiu, îi spuse:

― Ştergeţi mesele şi aprindeţi lumânările: prinţesa Anna Danuta va poposi aici.

Spuse şi plecă îndată. În han începu vânzoleala: hangiul se apucă să-şi strige ajutoarele, iar oaspeţii se uitau miraţi unii la alţii.

― Prinţesa Anna Danuta, rosti unul dintre orăşeni, asta-i fiica lui Kiejstut, soţia lui Janusz de Mazowsze. A venit de două săptămâni la Cracovia, numai că a plecat la Zator, la prinţul Wacław în vizită, iar acum, mai mult ca sigur că se întoarce.

― Cumetre Gamroth, spuse al doilea târgoveţ, să mergem în şura de fân; e o companie prea înaltă pentru noi.

― Nu mă mir că merg şi noaptea, interveni Maćko, fiindcă ziua e prea cald, dar de ce să poposească la han, când ar putea să înnopteze la mănăstirea din vecinătate?

Aici, i se adresă lui Zbyszko:

― Sora bună a frumoasei Ryngałła, pricepi?

Iar Zbyszko răspunse:

― Trebuie să fie însoţită de o mulţime de fete din Mazowsze.

 

 

Capitolul II

 

Deodată, intră pe uşă prinţesa, o femeie între două vârste, cu faţa zâmbitoare, îmbrăcată într-o mantie roşie şi rochie verde, strânsă la mijloc cu o cingătoare aurită pe şolduri, închisă jos cu o agrafă mare. Era însoţită de jupâniţele de la curte, unele mai în vârstă, altele copile încă, purtând pe cap coroniţe de trandafiri şi de crini, cele mai multe cu lăute în mână. Erau şi unele care purtau buchete întregi de flori proaspete, culese, se vede, de pe drum. Încăperea se umplu de lume, deoarece în urma jupâniţelor se arătară câţiva curteni şi copii de casă. Intrară cu toţii repede, cu veselia pe chipuri, discutând cu voce tare sau cântând, îmbătaţi parcă de noaptea senină şi lumina strălucitoare a lunii. Printre curteni, se aflau şi doi cântăreţi, unul cu o lăută, iar celălalt cu o guzlă la cingătoare. Una dintre fete, tinerică încă, de vreo doisprezece ani, ţinea în mână, înapoia prinţesei, o lăută mică, bătută cu ţinte de aramă.

― Lăudat fie Isus Cristos! salută prinţesa, oprindu-se în mijlocul încăperii.

― În vecii vecilor, amin! răspunseră cei prezenţi, făcând plecăciuni adânci.

― Unde este hangiul?

Când auzi chemarea, neamţul ieşi în faţă şi îngenunche după obiceiul nemţesc.

― Ne vom opri aici să mâncăm şi să ne odihnim, îi spuse prinţesa. Dar grăbeşte-te, fiindcă suntem flămânzi.

Cum cei doi târgoveţi plecaseră, cei doi şlahtici din împrejurimi şi împreună cu ei Maćko de Bogdaniec şi tânărul Zbyszko se înclinară a doua oară şi tocmai voiau să părăsească odaia, ca să nu-i încurce pe cei de la curte.

Dar prinţesa îi opri.

― Sunteţi şlahtici, deci nu ne încurcaţi! Faceţi cunoştinţa cu curtenii mei. De unde vă aduce Dumnezeu?

Atunci, începură să-şi rostească numele, blazoanele, devizele şi aşezările din care veneau. Abia când prinţesa află de la Maćko de unde se întoarce, bătu din palme şi exclamă:

― Uite ce întâmplare! Povestiţi-ne despre Wilno, despre fratele şi sora mea. O să vină la Cracovia şi prinţul Witold, să cinstească lehuzia reginei, şi la botez?

― Ar dori, însă nu ştie dacă va putea; de aceea i-a trimis mai înaintea reginei în dar prin preoţi şi boiernaşi un leagăn de argint. Cu acest prilej, am venit şi eu cu nepotul meu să-l păzim pe drum.

― Leagănul este aici? Aş vrea să-l văd. E tot de argint?

― Tot e de argint, dar nu se află aici. L-au dus la Cracovia.

― Şi voi ce faceţi aici la Tyniec?

― Ne-am abătut pe la procuratorul mănăstirii, o rudă a noastră, ca să ne încredinţăm grijii virtuoşilor călugări avutul dobândit în luptă şi darurile prinţului.

― Dumnezeu v-a ajutat. Prada-i bogată? Dar spune-mi, de ce fratele meu nu este sigur dacă va veni?

― Pentru că se pregăteşte să pornească război împotriva tătarilor.

― Ştiu şi eu asta; dar sunt îngrijorată că regina n-a prevestit un sfârşit fericit campaniei, căci ce proroceşte ea, se împlineşte totdeauna.

Maćko zâmbi.

― Ehei, stăpâna noastră e o sfântă, n-am ce zice, dar cu prinţul Witold vor merge mulţi dintre cavalerii noştri, oameni de nădejde, cu care nimeni nu se poate pune.

― Şi Domnia Ta nu te duci?

― Pentru că de mic am fost trimis la alţii şi vreme de cinci ani n-am dezbrăcat armura, răspunse Maćko arătând urmele platoşei de pe scurta de piele de elan, să-mi mai trag sufletul puţin şi am să mă duc şi eu, iar dacă n-am să plec eu, măcar o să-l trimit pe nepotul acesta al meu jupânului Spytko de Melsztyn, sub îndrumarea căruia se adună toţi cavalerii noştri.

Prinţesa Danuta privi la statura arătoasă a lui Zbyszko, dar o întrerupse venirea unui călugăr de la mănăstire, care, dându-i bineţe prinţesei, îi reproşă cu umilinţă că nu trimisese un gonaci cu vestea venirii ei şi că nu înnoptează la mănăstire, ci într-un han obişnuit, nepotrivit cu rangul ei. Doar la mănăstire nu duc lipsă de case şi de clădiri în care până şi un om obişnuit află adăpost, ce să mai vorbim de o maiestate ca soţia prinţului de la urmaşii şi rudele căruia abaţia avusese atâtea foloase.

Dar prinţesa îi răspunse cu veselie:

― Ne-am oprit aici doar ca să ne mai îndreptăm picioarele, fiindcă mâine dimineaţă trebuie să plecăm la Cracovia. Am dormit în timpul zilei şi călătorim noaptea pe răcoare şi pentru că au cântat cocoşii, n-am vrut să-i trezesc pe cuvioşii călugări mai ales cu asemenea însoţitori care se gândesc mai mult la cântec şi dansuri decât la odihnă.

Când văzu totuşi că trimisul mănăstirii insistă, adăugă:

― Nu. Rămânem aici. Ne vom petrece timpul ascultând cântece laice, iar pentru slujba de dimineaţă vom veni la biserică, să începem ziua cu Dumnezeu.

― Va fi o liturghie pentru izbânda milostivilor noştri stăpâni, a prinţului şi a prinţesei, anunţă călugărul.

― Prinţul, soţul meu, va veni abia peste cinci zile.

― Bunul Dumnezeu poate să-i dea noroc şi de departe, iar în acest timp nouă, celor nevoiaşi, să ne fie îngăduit să aducem măcar vinul de la mănăstire.

― O să vă răsplătim bucuroşi, acceptă prinţesa.

Iar după ce călugărul plecă, începu să strige:

― Hei, Danusia! Danusia! Urcă-te pe laviţă şi înveseleşte-ne inima cu acelaşi cântec pe care l-ai cântat la Zator.

Auzind acestea, curtenii aduseră repede o laviţă în mijlocul încăperii. Trubadurii se aşezară la cele două capete, iar între ei urcă fetişcana care ducea în urma prinţesei lăuta bătută cu ţinte de aramă.