Pe cap avea o cunună, iar părul îi cădea pe umeri; purta o rochie albastră şi pantofiori roşii cu vârfurile lungi. Stând în picioare pe laviţă, părea o copiliţă, dar în acelaşi timp era şi frumoasă ca o figurină din biserică sau din vicleim. Se vedea că nu i se întâmpla prima dată să stea aşa şi să cânte pentru prinţesă, deoarece nu părea încurcată deloc.

― Hai, Danusia, mai departe! o îndemnară jupâniţele de la curte.

Ea, însă, luă lăuta în mână, îşi înălţă capul ca o pasăre care vrea să cânte şi închizând ochişorii, începu cu un glas de argint:

De-aş avea şi eu

Aripi călătoare,

Spre Jasiek al meu,

Să mă pierd în zare.

Cântăreţii îi ţinură isonul îndată, unul la guzlă, celălalt la o lăută mare; prinţesa, căreia îi plăceau foarte mult cântecele laice, începu să-şi legene capul în amândouă părţile, iar copila cânta mai departe cu un glas subţire, copilăresc şi proaspăt, cum cânta păsările în pădure primăvara:

Aş mai sta şi eu

Pe un ram din Silez'

Jasiek, dragul meu.

Să vii să mă vezi.

Şi iarăşi o acompaniară cântăreţii. Tânărul Zbyszko de Bogdaniec, care se obişnuise din copilărie cu războiul şi priveliştile lui cumplite, nu mai văzuse niciodată în viaţă ceva asemănător, aşa că îl înghionti pe mazovianul de lângă el şi-l întrebă:

― Cine este?

― E o jupâniţă de la curtea prinţesei. Noi avem destui trubaduri care înveselesc curtea, dar dintre ei, ea este cea mai îndrăgită, iar prinţesa nu mai ascultă pe nimeni cu atâta plăcere.

― Nu-i de mirare. Credeam că e un înger şi nu-mi puteam dezlipi privirea de Ia ea. Cum o cheamă?

― Păi, n-ai auzit? Danusia. Tatăl ei este Jurand de Spychów, un comite puternic şi viteaz din garda stegarilor.

― Ehei, n-am mai văzut aşa ceva.

― Au îndrăgit-o cu toţii pentru cântecul şi frumuseţea ei.

― Şi cine-i cavalerul ei?

― E încă o copilă.

Convorbirea le fu iarăşi întreruptă de cântecul Danusiei. Zbyszko privea dintr-o parte la părul ei cânepiu, la capul ridicat, la ochişorii mijiţi şi la toată făptura luminată totodată de strălucirea lumânărilor de ceară şi razele lunii ce pătrundeau prin ferestrele deschise, şi era din ce în ce mai uimit. Avea impresia că o mai văzuse cândva, dar nu-şi mai aducea aminte dacă se întâmplase în vis, sau undeva la Cracovia pe sticla unei ferestre la o biserică.

Şi înghiontindu-l din nou pe curtean, îl întrebă cu glas scăzut:

― Ea face parte din curtea voastră?

― Mama ei a venit din Lituania cu prinţesa Anna Danuta, care a căsătorit-o cu graful Jurand de Spychów. Era frumoasă şi dintr-un neam puternic. Prinţesa, pe care şi ea o iubea, ţinea la ea mai mult decât la celelalte jupâniţe. De aceea, i-a pus fiicei acelaşi nume - Anna Danuta. Dar cu cinci ani în urmă, când nemţii au atacat curtea noastră la Złotorya, mama ei a murit de frică. Atunci, prinţesa a luat-o pe fetiţă s-o crească. Tatăl ei vine şi el adesea pe la curte şi vede cu bucurie că fetiţa e sănătoasă şi foarte iubită de prinţesă. Numai că ori de câte ori se uită la ea, i se umplu ochii de lacrimi, amintindu-şi de soţia răposată, apoi se întoarce căutând să se răzbune asupra nemţilor pentru nedreptatea cunoscută. A iubit-o atât de mult, cum n-a mai iubit nimeni în Mazowsze şi a ucis o mulţime de nemţi pentru ea.

Pe Zbyszko îl podidiră lacrimile numaidecât şi i se umflară vinele la tâmple.

― Pe mama ei au omorât-o nemţii? întrebă.

― Şi da, şi nu. A murit de frică. S-a întâmplat acum cinci ani, când nimeni nu se gândea la război şi tot omul umbla fără primejdie. Prinţul s-a dus să construiască un turn la Złotorya, fără oaste, numai cu cei de la curtea lui, cum se întâmplă de obicei în timp de pace. Atunci au năvălit nemţii vânzători, fără să declare război, fără vreo pricină... Pe prinţ, uitând de frica lui Dumnezeu şi de toate binefacerile de care avuseseră parte de la înaintaşii lui, l-au legat pe un cal şi l-au răpit, i-au ucis oamenii. Multă vreme a stat prinţul în robie la ei şi abia când regele Władystaw i-a ameninţat cu război, i-au dat drumul de frică; dar în timpul acelui atac, a murit şi mama Danusiei; suferea de inimă, care i s-a oprit şi n-a mai putut să răsufle.

― Domnia Ta ai fost de faţă? Care-ţi este numele, că l-am uitat.

― Pe mine mă cheamă Mikołaj de Długolas, dar m-au poreclit Baltagul. Da, am fost şi eu acolo. Am văzut cum a vrut s-o urce în şa un neamţ cu pene de păun la coif pe mama Danusiei, dar aceasta a leşinat, legată, făcându-se albă ca varul. Pe mine m-au tăiat cu o halebardă, de la care am şi acum o cicatrice.

Spunând aceasta, îi arătă o rană adâncă, vindecată, la cap, care se întindea de la rădăcina părului până la sprânceană.

Urmă o clipă de tăcere. Zbyszko începu să privească iarăşi la Danusia. După care întrebă:

― Şi Domnia Ta mi-ai spus că ea n-are cavaler?

Dar nu mai auzi răspunsul, fiindcă în clipa aceea cântecul încetă.