Unul dintre cântăreţi, gras şi greoi, se ridică deodată, aşa că laviţa se aplecă într-o parte. Danusia se clătină şi îşi desfăcu mâinile, dar înainte de a cădea sau de a sări, Zbyszko se repezi ca un râs, şi o înşfăcă în braţe.

Prinţesa, care în prima clipă ţipase de spaimă, izbucni într-un râs vesel şi exclamă:

― Iată-l pe cavalerul Danusiei! Aproprie-te, micule cavaler, şi acum dă-neo pe draga noastră cântăreaţă!

― A prins-o ca din zbor! se auziră glasuri printre curteni.

Zbyszko se apropie de prinţesă ţinând-o la piept pe Danusia care, înconJurandu-i gâtul cu o mână, cu cealaltă îşi ţinea sus lăuta, de teamă să nu i-o strivească cineva. Avea faţa zâmbitoare şi plină de bucurie, deşi se temuse puţin. În acest timp, tânărul, ajungând lângă prinţesă, o lăsă jos pe Danusia înaintea ei, iar el îngenunche şi înălţându-şi capul rosti cu o îndrăzneală neobişnuită pentru vârsta lui:

― Fie după voia Luminăţiei Tale, milostivă stăpână. E timpul ca această frumoasă jupâniţă să şi aibă cavalerul ei, aşa cum a venit şi vremea ca şi eu să-mi am stăpâna inimii mele, ale cărei frumuseţe şi virtute să le laud, drept care, cu îngăduinţa Luminăţiei Tale, vreau să-i jur acestei jupâniţe credinţă şi ajutor până la moarte.

Pe faţa prinţesei trecu o umbră de uimire, nu din cauza cuvintelor lui Zbyszko, ci doar pentru că totul se petrecuse atât de repede. Într-adevăr, obiceiul jurămintelor cavalereşti nu era polonez, dar Mazowsze, aflându-se la hotarul cu ţara nemţească, şi văzând adesea cavaleri chiar din ţări mai depărtate, îl cunoştea chiar mai bine decât alte ţinuturi şi-l imita destul de des. Prinţesa auzise şi ea de el mai de mult, încă de la curtea marelui său părinte, unde toate obiceiurile apusene erau socotite ca lege şi model pentru luptătorii de mare faimă, astfel că din aceste motive nu găsi nimic jignitor în dorinţa lui Zbyszko, nici pentru ea şi nici pentru Danusia. Din contră, era bucuroasă că o jupâniţă dragă inimii ei începe să atragă inimile şi ochii cavalerilor.

Aşadar, i se adresă jupâniţei cu chipul zâmbitor:

― Danuśka! Danuśka! vrei să ai cavalerul tău?

Bălaia Danusia sări mai întâi de trei ori în sus în pantofiorii ei roşii, apoi încolăcindu-i gâtul prinţesei cu braţele, începu să strige cu atâta bucurie, de parcă i se făgăduise vreo distracţie la care numai persoanele mai în vârstă pot să ia parte:

― Vreau! vreau! vreau!

Prinţesei i se umplură ochii de lacrimi de atâta râs; împreună cu ea râse toată curtea. În sfârşit, eliberându-se de braţele Danusiei, prinţesa îi spuse lui Zbyszko:

― Oho! Atunci, jură! jură! Să vedem ce ai să juri.

Zbyszko, însă, care printre râsetele celorlalţi îşi păstrase seriozitatea, rosti tot atât de grav fără să se ridice din genunchi:

― Îi jur că, odată ajuns la Cracovia, am să-mi atârn pavăza la un han, iar pe ea am să lipesc o hârtie pe care un cleric învăţat în ale scrisului o să mi-o întocmească astfel: jupâniţa Danusa, fiica lui Jurand, este cea mai fermecătoare şi mai virtuoasă dintre jupâniţele care trăiesc la toate curţile regale. Cine se va arăta împotrivă, voi lupta cu el până când va pieri unul dintre noi sau va fi luat în robie.

― Prea bine! Văd că ştii obiceiul. Şi altceva?

― Iar după aceea, aflând de la Domnia Sa Mikołaj de Długolas, că mama jupâniţei Jurand şi-a dat ultima suflare din pricina unui neamţ cu pene de păun la coif, jur să retez câteva ciufuri de acest fel de pe capetele nemţilor şi să le arunc la picioarele domniţei mele.

La aceste cuvinte, prinţesa deveni serioasă şi întrebă:

― Nu juri numai aşa, în joacă?

Iar Zbyszko răspunse:

― Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce; am să repet acest jurământ într-o biserică înaintea unui preot.

― Este vrednică de toată lauda dorinţa de a lupta cu vrăjmaşul fioros al neamului tău, dar îmi pare rău de tine, fiindcă eşti tânăr şi poţi să mori uşor.

Atunci, se apropie deodată Maćko de Bogdaniec, care până atunci se mulţumise doar să ridice din umeri, ca un om din alte timpuri, acum, însă, socoti că este cazul să vorbească:

― În această privinţă, să n-ai grijă, milostivă stăpână. Într-o bătălie, oricui i se poate întâmpla să moară, iar pentru un şlahtic, fie el bătrân sau tânăr, este o adevărată cinste. Dar războiul nu-i este străin acestui flăcăiandru, fiindcă deşi este mic de ani, nu de puţine ori a avut prilejul să lupte călare şi pe jos, cu sabia sau cu toporul, cu paloşul scurt sau lung, cu pavăză sau fără. Este nou obiceiul ca un cavaler să-i facă un legământ fetei care i-a căzut dragă, aşa că n-o să-l cert pe Zbyszko pentru că i-a făgăduit jupâniţei lui penele de păun. Mulţi nemţi au dat bir cu fugiţii înaintea lui şi o s-o mai facă şi alţii, iar dacă în astfel de împrejurări vor mai crăpa şi câteva capete, doar faima lui va fi.

― Ehei, văd că n-avem de-a face cu un copilandru oare-care, se bucură prinţesa.

Apoi se întoarse spre Danusia:

― Aşază-te în locul meu, astăzi ai întâietate; numai să nu râzi, pentru că nu se cuvine.

Danusia se aşeză în locul prinţesei; voia să se prefacă serioasă, dar ochişorii albaştri îi râdeau spre Zbyszko, care rămăsese în genunchi, şi nu se putea stăpâni să nu dea din picioare de bucurie.

― Dă-i mănuşile, o îndemnă prinţesa.

Danusia îi întinse mănuşile lui Zbyszko, care le primi cu veneraţie şi ducându-le la buze rosti:

― O să le prind la coif şi cine se va lăcomi la ele, va fi vai de el!

După care îi sărută mâinile Danusiei, apoi picioarele şi se ridică. Atunci, însă, îl părăsi curajul dinainte şi inima i se umplu de o mare bucurie, fiindcă de acum încolo va fi socotit de întreaga curte drept un bărbat matur, aşa că scutură mănuşile de la Danusia şi începu să strige pe jumătate vesel, pe jumătate cu înflăcărare:

― Veniţi, feciori de câini cu pene de păun! veniţi!

Dar tocmai în clipa aceea, intră în han acelaşi călugăr care venise şi mai înainte împreună cu alţi doi mai în vârstă. Slujitorii mănăstirii cărau în urma lor coşurile de răchită, iar în ele urcioarele cu vin şi tot felul de gustări încropite la repezeală. Cei doi îi dădură bineţe prinţesei şi îi reproşară din nou că nu trăsese la abaţie, iar ea le explică iarăşi că, întrucât dormiseră destul în timpul zilei, toată curtea călătoreşte noapte pe răcoare, astfel că n-au nevoie de odihnă. Pe de altă parte, nevrând să-l trezească nici pe cunoscutul abate, nici pe cuvioşii călugări, preferase să-şi mai dezmorţească picioarele la han.

După mai multe cuvinte de politeţe, rămase hotărât ca mâine, după slujbele de dimineaţă, prinţesa cu toată curtea vor lua micul dejun şi se vor odihni la mănăstire. Călugării amabili îi invitară împreună cu mazurienii pe şlahticii de lângă Cracovia şi pe Maćko de Bogdaniec, care şi aşa avea de gând să se ducă la abaţie ca să depună acolo averea dobândită în război şi darurile primite de la generosul prinţ Witold, toate bunuri destinate răscumpărării aşezării Bogdaniec din arendă. Dar tânărul Zbyszko nu auzi invitaţia, deoarece alergase la carele lui şi ale unchiului, păzite de slujitori, ca să-şi schimbe veşmintele şi să arate mai bine înaintea prinţesei şi a Danusiei. Luând deci hainele din car, porunci să fie duse în odaia slujitorilor şi acolo începu să se îmbrace. Aranjându-şi mai întâi părul în mare grabă, şi-l strânse într-o plasă de mătase, împodobită la spate cu boabe de chihlimbar, iar în faţă cu perle adevărate. Apoi se îmbrăcă într-o scurtă albă de mătase, cusută cu grifoni de aur, iar în partea de jos cu voiuri înflorate; pe deasupra, se strânse  într-o cingătoare aurită, dublă, de care atârna o săbioară scurtă cu mânerul chenăruit cu argint şi fildeş. Totul era nou, strălucitor şi fără nici o urmă de sânge, deşi le luase ca pradă de război de la un tânăr cavaler din Frizia, care slujea la cavalerii teutoni. După aceea, Zbyszko îşi trase pantalonii la care un crac era în dungi lungi, verzi şi roşii, iar celălalt în dungi violete şi galbene, cu toate că amândoi se sfârşeau sus cu o tablă de şah pestriţă. După care, încălţându-se în pantofi purpurii cu vârfuri alungite, frumos şi proaspăt se duse în sala cea mare.

Când apăru în uşă, făcu o impresie puternică asupra tuturor. Prinţesa, văzând acum ce cavaler chipeş îi alesese Danusiei, se bucură şi mai mult. În schimb, Danusia se repezi la el ca o căprioară de la început. Dar fie frumuseţea tânărului, fie glasurile de admiraţie ale curtenilor o reţinură înainte de a ajunge la el, aşa că oprindu-se la un pas de Zbyszko, îşi coborî ochişorii şi împreunându-şi mâinile, începu să-şi răsucească degetele îmbujorată şi descumpănită.

Dar în urma ei, se apropiară şi alţii: prinţesa însăşi, curtenii şi jupâniţele, cântăreţii şi călugării, pentru că voiau cu toţii să-l vadă mai de aproape.