Jupâniţele din Mazowsze priveau la el ca la un curcubeu, regretând acum fiecare că n-o alesese pe ea; cele mai vârstnice admirau scumpeţea veşmintelor, astfel că în jurul lui se formă un cerc de curioşi. Zbyszko stătea la mijloc cu un zâmbet mândru pe faţa-i copilărească şi se învârtea puţin pe loc, ca să-l poată vedea mai bine.

― Cine este? se interesă unul dintre călugări.

― E micul cavaler, nepotul şlahticului acesta, răspunse prinţesa arătând spre Maćko, abia adineauri i-a jurat credinţă Danusiei.

Călugării nu se arătară miraţi, căci astfel de jurăminte nu obligau la nimic. Se jura cel mai adesea femeilor căsătorite, iar în neamurile mai însemnate în care obiceiul din Apus era cunoscut, aproape fiecare îşi avea cavalerul ei. Atunci când cavalerul îi jura unei jupâniţe, nu devenea prin asta logodnicul ei, dimpotrivă, de cele mai multe ori, ea îşi lua alt bărbat, iar el, dacă avea virtutea statorniciei, continua să-i rămână credincios, dar se căsătorea cu alta.

Ceva mai mult se mirară călugării de vârsta crudă a Danusiei, dar nu exagerară, fiindcă în acele vremuri flăcăiandri de şaisprezece ani ajungeau castelani. Chiar regina Jadwiga, când a venit din Ungaria n-avea decât cincisprezece ani, iar jupâniţele se măritau la treisprezece. De altfel, acum se uitau cu toţii mai mult la Zbyszko, decât la Danusia şi ascultau cuvintele lui Maćko care, mândru de nepotul lui, povestea cum dobândise tânărul veşminte atât de scumpe.

― Acum un an şi două săptămâni, spuse, am fost invitaţi în ospeţie de cavalerii saxoni. La ei se mai afla tot ca oaspete un cavaler din îndepărtata ţară a frizilor, care trăiau hăt! tocmai pe malul mării, şi avea cu el un băiat cu trei ani mai mare ca Zbyszko. Odată, la un ospăţ, tânărul acela l-a cam luat peste picior pe Zbyszko, spunându-i că n-are nici mustaţă şi nici barbă. Zbyszko, ambiţios cum era, nu l-a ascultat cu prea multă plăcere şi înşfăcându-l de cap, i-a smuls tot părul, faptă pentru care mai apoi ne-am luptat pe viaţă şi moarte sau luarea în robie.

― Cum adică, Domnia Ta, v-aţi luptat? întrebă Mikołaj de Długolas.

― Pentru că tatăl i-a luat partea fiului, iar eu am ţinut cu Zbyszko; aşa că ne-am luptat toţi patru pe pământ bătătorit în faţa celorlalţi oaspeţi. Ne-am înţeles că cine va învinge, acela va lua şi carele, şi caii, şi slujitorii celui învins. Şi ne-a ajutat Dumnezeu. I-am tăiat pe frizii aceia, deşi cu mare trudă, întrucât nu le lipsea nici curajul şi nici puterea, aşa ca am avut parte de o pradă însemnată: erau patru care, fiecare cu câte o pereche de cai de călărie, şi patru armăsari uriaşi, nouă slujitori şi două armuri grozave, cum se găsesc puţine pe la noi. E drept, coifurile le-am spart în timpul luptei, dar Isus ne-a răsplătit în alt fel, fiindcă veşmintele de mare preţ umpleau o ladă bine ferecată; cele purtate acum de Zbyszko tot în ea se aflau.

La acestea, cei doi şlahtici de lângă Cracovia şi toţi mazurienii începură să se uite cu mare admiraţie la unchi şi la nepot, iar Mikołaj de Długolas, poreclit Baltagul, rosti:

― După câte văd, Domniile Voastre sunteţi bărbaţi puternici şi aprigi la mânie.

― Acum, credem şi noi că tinerelul o să dobândească penele de păun!

Maćko râse, dar pe faţa-i aspră i se întipări într-adevăr ceva din expresia unei păsări răpitoare.

Între timp, slujitorii de la mănăstire scoseseră din coşurile de răchită vinul şi gustările, iar din odaia slugilor fetele începură să aducă tăvi pline cu omletă aburindă, garnisită cu cârnaţi care umplură încăperea cu mirosul lor de grăsime de porc. Această privelişte le stârni tuturor pofta de mâncare, aşa că se apropiară de mese.

Cu toate acestea, nimeni nu se aşeză înaintea prinţesei care, stând la mijloc, le spuse mai întâi lui Zbyszko şi Danusiei să ocupe locurile din faţa ei, apoi i se adresă numai tânărului:

― Se cuvine să mănânci din aceeaşi farfurie cu Danusia, dar să n-o calci pe picior pe sub laviţă şi nici să nu-i atingi genunchii, cum fac ceilalţi cavaleri, deoarece este prea mică.

La acestea, Zbyszko răspunse:

― N-am să fac una ca asta, milostivă stăpână, poate peste doi sau trei ani, când Isus îmi va îngădui să mă cunun şi când jupâniţă va mai creşte; cât despre picioare, chiar dacă aş vrea, tot n-aş putea, pentru că sunt prea sus.

― Aşa este, răspunse prinţesa, dar mă bucur să aflu că ai obiceiuri cuviincioase.

După care se înstăpâni tăcerea, fiindcă începură să mănânce cu toţii. Zbyszko tăia cele mai grase bucăţi de cârnat şi i le oferea Danusiei sau i le băga în gură, iar ea, bucuroasă că o slujeşte un cavaler atât de bine îmbrăcat, mânca mijindu-şi ochişorii şi zâmbindu-le cu rândul lui Zbyszko sau prinţesei.

După ce luară tăvile golite de pe mese, slujitorii mănăstirii începură să toarne în pahare vinul dulce şi parfumat, bărbaţilor mai mult, femeilor mai puţin, dar cavalerismul lui Zbyszko se văzu mai ales atunci când se aduseră castroanele cu alune de la mănăstire. Erau alune de pădure şi, rare pe atunci pentru că se aduceau de departe, italieneşti, pe care mesenii le alegeau cu mare poftă, aşa că, în curând, în toată încăperea nu se mai auzea decât trosnetul cojilor sparte în dinţi. Zadarnic ar crede cineva că Zbyszko se gândea numai la el, deoarece el prefera să le arate prinţesei şi Danusiei mai degrabă puterea lui de cavaler şi stăpânirea de sine, decât lăcomia pentru bunătăţile rare, care l-ar fi înjosit în ochii lor. Astfel, umplându-şi mereu mâna de alune de pădure sau italiene, nu le spărgea între dinţi, cum făceau alţii, ci le spărgea între degetele-i de fier, apoi îi oferea Danusiei miezul curăţat de coajă. Pentru ea născoci şi un fel de joc, întrucât, după ce alegea miezul, îşi apropia mâna de gură şi sufla cu putere cojile care zburau până aproape de tavan. Danusia râdea cu atâta poftă, încât prinţesa, de teamă ca jupâniţă să nu se înece, se văzu nevoită să-i spună să înceteze cu joaca, dar privind la bucuria fetei, o întrebă:

― Ei, Danusia, e bine să ai cavalerul tău?

― Oho, e foarte bine! încuviinţă pupila preferată.

Apoi întinzând degeţelul trandafiriu, atinse scurta de mătase albă a lui Zbyszko şi retrăgându-l numaidecât, întrebă la rându-i:

― Şi va fi al meu şi mâine?

― Şi mâine, şi duminică, şi... până la moarte, îi răspunse Zbyszko.

Cina se prelungi, deoarece după alune se aduseră plăcinte dulci cu stafide. Unii dintre curteni voiau să danseze, alţii să asculte cântecele trubadurilor sau ale Danusiei, dar spre sfârşit, pleoapele se lipiră peste ochişorii Danusiei, iar căpşorul începu să i se clatine în amândouă părţile; o dată, de două ori mai privi la prinţesă, apoi la Zbyszko, îşi mai trecu încă o dată pumnişorii peste pleoape şi adormi de îndată, rezemându-se cu încredere de umărul tânărului cavaler.

― Doarme? întrebă prinţesa. Poftim, asta-i „doamna" ta.

― Ea îmi este mai dragă în somn decât alta la danţ, răspunse Zbyszko, stând drept şi nemişcat, ca să nu trezească fata.

Dar n-o treziră nici măcar cântecele trubadurilor. Unii tropoteau în tactul melodiei, alţii acompaniau bătând din talere, dar cu cât larma era mai mare, cu atât Danusia dormea mai adânc cu buzele întredeschise ca un peştişor.

Se trezi abia când, ca răspuns la cântatul cocoşilor, răsună dangătul clopotelor de la mănăstire şi toţi se ridicară de pe laviţe strigând:

― La utrenie! la utrenie!

― Să mergem pe jos, pentru lauda lui Dumnezeu, propuse prinţesa.

Şi luând-o de mână pe Danusia, ieşi cea dintâi din han, urmată de alaiul curtenilor.

Noaptea începuse să albească. Spre răsărit, pe cer, se vedea o transparenţă uşoară, verde în partea de sus şi trandafirie în cea de jos, iar sub ea, parcă o panglică îngustă, aurie, care se lăţea văzând cu ochii. Spre apus, luna părea că se retrage din faţa unei transparenţe. Lucirile deveneau tot mai trandafirii şi mai puternice. Lumea se trezea udă de roua bogată, bucuroasă şi odihnită.

― Dumnezeu a vrut să fie senin, dar va fi o căldură grozavă, constatară curtenii prinţesei.

― Nu face nimic, îi linişti şlahticul de Długolas, o să dormim la abaţie, iar la Cracovia o să ajungem spre seară.

― Mai mult ca sigur, iarăşi la ospăţ.

― Acum, aproape în fiecare zi acolo are loc câte un ospăţ, iar după lehuzie şi întreceri, o să fie şi mai multe.

― O să vedem cum se va purta cavalerul Danusiei.

― Ei, sunt vânjoşi ca stejarii!... Aţi auzit ce spuneau despre lupta aceea în patru?

― Poate că se vor alătura suitei noastre, văd că se sfătuiesc între ei.

Se sfătuiau într-adevăr, fiindcă cel mai vârstnic, Maćko, nu era prea bucuros de cele întâmplate, aşa că mergând în urma alaiului şi încetinindu-şi paşii înadins, ca să poată vorbi în libertate, rosti:

― La drept vorbind, asta nu înseamnă nimic. Eu o să mă strecor într-un fel până la rege, fie şi în suita prinţesei şi poate o să capăt ceva.