Cavalerii teutoni Read Online

Cavalerii teutoni - vol 2

Cavalerii teutoni

Vol II

Henryk Sienkiewicz

Cartea a doua

  Capitolul I

După ce intră în curtea castelului, la început, Jurand nu mai ştia încotro s-o apuce, deoarece oşteanul care-l însoţise pe poartă, îl părăsise şi se îndreptase spre grajduri. Pe metereze, se aflau într-adevăr oşteni, câte unul sau mai mulţi, dar feţele lor erau atât de sfidătoare, iar privirile atât de batjocoritoare, încât cavalerului îi era uşor să ghicească îndată că nu-i vor arăta drumul, iar dacă aveau să-i răspundă la întrebare, poate doar cu vorbe necioplite şi de ocară.

Unii râdeau, arătându-l altuia cu degetul; alţii începură să arunce cu zăpadă în el, ca şi în ziua de ieri. Dar văzând o uşă mai mare decât celelalte, deasupra căreia era cioplit în piatră Cristos pe cruce, porni spre ea socotind că dacă comturul şi celelalte căpetenii se găsesc în altă parte a castelului sau în alte încăperi, o să-l întoarcă cineva din drumul greşit.

Aşa se şi întâmplă. În clipa când Jurand se apropie de uşa aceea, se deschiseră deodată amândouă canaturile şi se opri înaintea lui un tinerel cu capul ras precum clericii, dar îmbrăcat în veşminte laice, şi-l întrebă:

― Domnia Ta eşti Jurand de Spychów?

― Eu sunt.

― Cuviosul comtur mi-a poruncit să te conduc. Vino după mine.

Şi începu să-l ducă printr-o tindă mare, boltită, către scară. La scară, se opri totuşi şi cercetându-l din ochi pe Jurand, îl întrebă iarăşi:

― N-ai nici o armă la Domnia Ta? Mi s-a poruncit să te caut.

Jurand îşi ridică amândouă braţele, ca însoţitorul să-i poată vedea întreaga făptură, şi răspunse:

― Ieri le-am predat pe toate.

Atunci, călăuza coborî glasul şi spuse aproape în şoaptă:

― Ai grijă să nu-ţi arăţi mânia, fiindcă te afli în puterea lor.

― Dar şi a lui Dumnezeu, răspunse Jurand.

Şi spunând acestea, se uită eu luare-aminte la călăuză şi văzând pe faţa lui o expresie parcă de milă şi compătimire, rosti:

― Cinstea ţi se citeşte din ochi, copile. O să-mi răspunzi sincer la întrebarea mea?

― Grăbeşte-te, Domnia Ta, îl îndemnă călăuza.

― O să-mi dea copila înapoi în schimbul meu?

Tânărul îşi ridică sprâncenele cu mirare:

― Copila Domniei Tale se află aici?

― Fiica mea.

― Jupâniţă din turnul de lângă poartă?

― Adevărat. Au promis că mi-o vor trimite dacă mă voi preda.

Călăuza îşi mişcă mâna în semn că nu ştie nimic, dar faţa lui exprima neliniştea şi îndoiala.

Jurand îl mai întrebă:

― Este adevărat că o păzesc Szomberg şi Markwart?

― Fraţii aceştia nu se află la castel. Încearcă s-o iei, Domnia Ta, înainte de a se însănătoşi starostele Danveld.

Jurand se înfioară auzind aceste cuvinte, dar nu mai avu când să întrebe şi altceva, întrucât ajunseră într-o sală de la etaj, unde Jurand trebuia să se înfăţişeze înaintea starostelui de Szczytno. După ce deschise uşa, copilul de casă se trase înapoi spre scară.

Cavalerul de Spychów intră într-o încăpere spaţioasă, foarte întunecoasă, deoarece ochiurile de sticlă, prinse în rama de plumb, lăsau să pătrundă prea puţină lumină şi ziua de iarnă era noroasă. În celălalt capăt al odăii, ardea într-adevăr un foc straşnic în căminul uriaş, dar trunchiurile nu prea uscate dădeau prea puţină lumină. Abia după o vreme, când ochii lui Jurand se mai obişnuiră cu întunericul, văzu masa din fundul sălii şi pe cavalerii aşezaţi în jurul ei, iar dincolo de masă, o mulţime de scutieri înarmaţi şi oşteni, printre care bufonul de la castel, care ţinea de lanţ un urs îmblânzit.

Jurand luptase cândva cu Danveld, după care îl mai văzuse de două ori la curtea prinţului de Mazowsze ca sol, dar de atunci trecuseră câţiva ani; cu tot întunericul, îl recunoscu numai-decât şi după grăsime, şi după faţă, şi în sfârşit, pentru că stătea la masă la mijloc, într-un scaun cu rezemătoare, având o mână prinsă în aţele, rezemată de spetează. În dreapta lui, şedea bătrânul Zygfryd de Löwe din Insburk, un duşman neîmpăcat al seminţiei poloneze în general şi al lui Jurand de Spychów îndeosebi, în stânga fraţii mai tineri Gottfryd şi Rotgier. Danveld îi poftise înadins, ca să asiste la triumful asupra unui vrăjmaş înfricoşător şi totodată să se bucure de roadele trădării pe care o puseseră împreună la cale şi la săvârşirea căreia puseseră umărul. Acum, şedeau aşadar comod îmbrăcaţi în straie moi de postav de culoare închisă, cu paloşe uşoare la şold - bucuroşi, siguri de ei, uitându-se la Jurand cu semeţie şi cu dispreţul nemăsurat pe care-l nutreau de obicei pentru cei mai slabi şi pentru învinşi.

Tăcerea dură un răstimp mai lung, fiindcă voiau să-şi sature privirile cu vederea bărbatului de care mai înainte se temeau, iar acum stătea înaintea lor cu capul plecat în piept, îmbrăcat în sacul de tort al căinţei, cu frânghia de gâtul de care atârna teaca paloşului.

Mai voiau, se pare, să-i vadă umilinţa cât mai mulţi oameni, pentru că prin uşile laterale care duceau spre alte odăi, intra cine vrea, aşa că sala se umpluse aproape jumătate cu bărbaţi înarmaţi. Toţi se uitau la Jurand cu o curiozitate nemărginită, discutând şi schimbând păreri în legătură cu el. Văzându-i pe toţi cei de faţă, îi mai veni inima la loc şi îşi spuse în sinea lui: „Dacă Danveld n-ar fi vrut să-şi ţină promisiunea, n-ar fi chemat atâţia martori".

În acest timp, Danveld făcu un semn cu mâna şi discuţiile încetară, apoi făcu semn unuia dintre scutieri care se apropie de Jurand şi apucându-l de frânghia de la gât, îl trase câţiva paşi mai aproape de masă.

Iar Danveld privi triumfător la cei de faţă şi zise:

― Priviţi cum înfrânge puterea Ordinului răutatea şi trufia.

― Deie Domnul să fie întotdeauna aşa! îi răspunseră cu toţii. Urmă iarăşi o clipă de tăcere, după care Danveld i se adresă prinsului:

― Ai muşcat Ordinul ca un câine turbat, de aceea Dumnezeu te-a adus ca pe un câine înaintea noastră, cu frânghia la gât, cerşind milă şi îndurare.

― Comture, nu mă compara pe mine cu un câine, răspunse Jurand, fiindcă-i înjoseşti pe cei care şi-au măsurat puterile cu mine şi au căzut de mâna mea.

La aceste cuvinte, printre nemţii înarmaţi se iscară murmure; nu se ştia dacă-i mâniase cutezanţa răspunsului sau îndreptăţirea lui.

Dar comturul nu era prea bucuros de întorsătura discuţiei, aşa că rosti:

― Uitaţi-vă cum ne scuipă în faţă prin semeţia şi trufia lui! Dar Jurand îşi ridică braţele, ca un om care cheamă cerul să-i fie martor, şi răspunse clătinând din cap:

― Dumnezeu vede că semeţia mea a rămas dincolo de poarta castelului. Dumnezeu vede şi va judeca dacă ruşinându-mi starea mea de cavaler, nu v-aţi ruşinat voi înşivă. Onoarea de cavaler este una singură şi oricine a fost investit, se cuvine s-o respecte.

Danveld îşi încruntă sprâncenele, dar în clipa aceea bufonul de la castel începu să scuture lanţul cu care ţinea ursul şi să strige:

― Predica! predica! a venit predicatorul din Mazowsze! Ascultaţi predica!...

După care se întoarse către Danveld:

― Stăpâne, graful Rosenheim, când clopotarul l-a trezit prea devreme pentru predică, i-a poruncit să mănânce frânghia clopotniţei de la un nod la celălalt; şi predicatorul ăsta are o frânghie la gât, porunceşte-i s-o mănânce înainte de sfârşitul predicii.

Şi cu aceste cuvinte, începu să se uite la comtur cam neliniştit, pentru că nu era sigur dacă acesta va izbucni în râs sau va da poruncă să-l biciuiască pentru gluma spusă nelalocul ei. Dar fraţii călugări, fercheşi, îngăduitori şi chiar umili atunci când nu se simţeau prea puternici, nu mai cunoşteau măsura faţă de cei învinşi; astfel că Danveld nu numai că încuviinţă din cap în semn că îngăduia batjocura, dar chiar el însuşi răbufni cu atâta grosolănie, că pe chipurile câtorva scutieri mai tineri se întipări mirarea.

― Nu te plânge că ai fost înjosit, îl dojeni pe Jurand, fiindcă de te-aş fi pus chiar mai-mare peste câini, tot ar fi fost mai bine la noi, în Ordin, decât cavaler la voi.

Încurajat, bufonul începu să strige:

― Adu pieptenul să-mi piepteni ursul, căci o să-ţi pieptene şi el pletele cu gheara!

La acestea, ici şi colo răsunară hohote de râs, iar un glas se auzi din spatele fraţilor călugări:

― Vara, o să coseşti trestia pe lac!

― Şi o să prinzi racii de pe stârvuri! strigă altul. Iar al treilea adăugă:

― Acum, însă, apucă-te şi goneşte ciorile de pe spânzuraţi! Aici, o să ai mereu de lucru.

Astfel îşi băteau joc nemţii de Jurand, al cărui nume băga groaza în ei odinioară.

Treptat, întreaga adunare fu cuprinsă de veselie. Câţiva, ieşiră de după masă şi începură să se apropie de prins, să-l cerceteze mai de aproape şi să-l ia în râs: „Păi, acesta-i mistreţul de la Spychów, căruia comturul nostru i-a scos dinţii; are botul plin de spumă; s-ar bucura să spintece pe cineva, dar nu poate!" Danveld şi ceilalţi fraţi călugări, care voiau la început ca ascultarea să păstreze aparenţa solemnă a judecăţii, văzând că lucrurile iau altă întorsătură, se ridicaseră şi ei de pe laviţe şi se amestecaseră printre cei care se apropiaseră de Jurand.

De bună seamă, bătrânul Zygfryd din Insburk nu se bucura, dar însuşi comturul îi zise: „Descreţeşte-ţi fruntea, o să fie şi mai multă veselie!" Şi începură şi ei să privească la Jurand, întrucât acesta era un prilej rar, deoarece cavalerii şi oştenii care-l văzuseră mai înainte atât de aproape, închiseseră ochi pe vecie, aşa că unii mai ziceau: „E tare spătos, deşi are un cojoc pe sub sac; ar putea fi umplut cu paie de mazăre şi purtat pe la iarmaroace..." Câte unii începură să ceară bere, ca ziua să fie şi mai veselă.

Într-adevăr, curând se aduseră urcioarele pântecoase, iar sala întunecată se umplu de mirosul spumei care izbucnea de sub dopuri. Comturul, înveselit, spuse: „Este atât de bine, încât mă tem să nu creadă că umilirea lui înseamnă chiar atât de mult pentru noi!" Aşa că iarăşi se apropiară de el şi, înghiontindu-l sub bărbie cu stacanele lor, îl îmbiară: „Ţi

ar plăcea şi ţie să bei, rât mazovian!" iar alţii, tumându-şi bere în palme, i-o aruncau în ochi. Jurand, însă, stătea în mijlocul lor furios şi ameţit, până când se îndreptă în cele din urmă către bătrânul Zygfryd şi simţind, se pare, că nu se mai putea stăpâni, începu să strige atât de tare, ca să domine murmurul din sală.

― Pe rănile Mântuitorului şi pe izbăvirea sufletului, daţi-mi copila înapoi aşa cum aţi promis!

Şi vru să-l înşface cu mâna dreaptă pe bătrânul comtur, dar acesta se feri repede şi-l întrebă cu asprime:

― În lături, robule, ce vrei?

― I-am dat drumul lui Bergow şi am venit singur, pentru că aţi făgăduit că-mi veţi reda copila pe care aţi adus-o aici.

― Cine ţi-a făgăduit? întrebă Danveld.

― Pe conştiinţa şi credinţa ta, comture!

― N-o să găseşti martori, dar martorii nu înseamnă nimic, când este vorba de cinste şi cuvânt.

― Pe cinstea ta! pe cinstea Ordinului! strigă Jurand.

― Atunci îţi vei recăpăta fiica! răspunse Danveld.

După care se întoarse către cei de faţă şi rosti:

― Tot ce-a suferit aici, nu-i decât un joc nevinovat, prea neînsemnat pentru nelegiuirile şi crimele lui. Dar pentru că am promis să-i redăm fiica, dacă se va înfăţişa şi se va umili înaintea noastră, atunci aflaţi că vorba unui cavaler teuton trebuie să fie cuvântul lui Dumnezeu neclintit, iar fetei pe care le-am luat-o tâlharilor, îi dăruim acum libertatea şi, după pocăinţa pentru păcatele făptuite împotriva Ordinului, îl vom lăsa şi pe el să se întoarcă acasă.

Unii rămaseră miraţi de vorbele lui, fiindcă ştiindu-l pe Danveld şi vechea lui ranchiună împotriva lui Jurand, nu se aşteptau să se arate atât de cinstit. Aşa că bătrânul Zygfryd şi odată cu el Rotgier şi fratele Gottfryd se uitară, ridicându-şi sprâncenele cu mirare şi încruntându-şi fruntea, dar acesta se prefăcu că nu vede privirile lor întrebătoare şi spuse:

― O să-ţi trimitem fata acasă sub pază, dar tu ai să rămâi aici până când oamenii noştri se vor întoarce cu bine şi vei plăti răscumpărarea.

Jurand rămase şi el puţin uimit, pentru că îşi pierduse speranţa că sacrificiul lui îi va fi de vreun folos Danusiei, astfel că privi la Danveld aproape cu recunoştinţă şi răspunse:

― Dumnezeu să te răsplătească!

― Învaţă să-i cunoşti pe cavalerii lui Cristos, se sumeţi Danveld.

La care Jurand:

― Toată mila ne vine de la El! Dar pentru că a trecut o bucată bună de vreme de când nu  mi-am văzut fiica, îngăduie-mi s-o văd şi s-o binecuvântez.

― Fie, dar nu astfel decât în faţa tuturor, care vor fi martorii credinţei şi onoarei noastre:

Apoi îi porunci scutierului de lângă el s-o aducă pe Danusia, iar el se apropie de von Löwe, Rotgier şi Gottfryd, care-l înconjurară şi începură să vorbească între ei cu însufleţire.

― Eu nu mă împotrivesc, deşi nu aveai această intenţie, îi zise bătrânul Zygfryd.

Iar viforosul Rotgier, vestit pentru vitejia şi cruzimea lui, zise:

― Cum adică, nu-i dai drumul numai fetei, ci şi câinelui ăstuia turbat, ca să muşte din nou?

― Nu te va mai muşca aşa! strigă Gotfryd.

― Chiar aşa!... va plăti răscumpărarea! răspunse Danveld fără grijă.

― Şi dacă ne-ar da totul, într-un an, doi va prăda de două ori pe atâta.

― Nu sunt contra în privinţa jupâniţei, repetă Zygfryd, dar oiţele călugărilor vor mai plânge mult din cauza acestui lup.

― Şi cuvântul nostru? întrebă Danveld zâmbind.

― Altfel vorbeai...

Danveld înălţă din umeri.

― N-aţi avut destulă veselie? întrebă. Vreţi şi mai multă?

Ceilalţi îl înconjurară iarăşi pe Jurand şi, socotind că fapta bună a lui Danveld se răsfrângea asupra întregului Ordin, începură să se împăuneze singuri.

― Ei, ciomăgarule! îl apostrofă căpetenia arcaşilor de la castel, nu-i aşa că fraţii tăi păgâni nu s-ar fi purtat aşa cu un cavaler creştin de-al nostru?

― Ne-ai băut sângele, nu-i aşa?

― Iar noi ţi-am răsplătit piatra cu pâine...

Dar Jurand nu mai lua în seamă nici trufia, nici dispreţul care se simţeau în cuvintele lor; avea inima plină de bucurie şi genele umede. Se gândea că iată, peste o clipă, o va vedea pe Danusia, şi este drept, datorită lor, aşa că se uita la cei care-i vorbeau aproape cu umilinţă, iar în cele din urmă, răspunse:

― Aşa este! Adevărat, n-am fost milostiv pentru voi, dar...