De altfel, în partea lor superioară, pasurile ajung în vecinătatea zăpezilor veşnice: ei urmau să urce până la vreo două mii de metri înainte de a coborî în ţinutul locuit de mormoni. 

Domnul Cascabel intenţiona să facă ce făcuse şi altădată în asemenea împrejurări: să închirieze cai de rezervă din satele ori de la fermele întâlnite prin munţi, şi oameni – indieni sau americani albi – care să-i călăuzească. Aveau să fie nişte cheltuieli în plus, de bună seamă, însă era absolut necesar, dacă familia nu dorea să-şi pună în pericol atelajul propriu.

În seara zilei de 27, ajunseră la intrarea în pasul Sonora. Văile urmate până atunci prezentau denivelări neînsemnate. Prin urmare, Vermout şi Gladiator le urcaseră fără prea multă osteneală. Dar n-ar fi putut merge mai departe, nici chiar ajutaţi de tot personalul. Făcură popas aproape de un cătun pierdut în fundul trecătorilor Sierrei. Erau numai câteva case, iar la două bătăi de puşcă o fermă unde domnul Cascabel hotărî să meargă chiar în seara aceea. Dorea să închirieze pentru a doua zi nişte cai, pe care Vermout şi Gladiator aveau să-i întâmpine cu satisfacţie înainte de toate, trebuiră să se pregătească pentru noapte.

După ce tabăra fu aşezată după regulile obişnuite, luară legătura cu locuitorii, cătunului, care le furnizară bucuros alimente proaspete pentru oameni şi furaje pentru animale. . 

Era exclus ca, în seara aceea, să ‘repete’ exerciţiile. Ajunseseră cu toţii la capătul puterilor. Ziua fusese grea, cu o mare parte a drumului făcută pe jos, ca să uşureze atelajul. Domnul Cascabel dădu, aşadar, repaus complet, iar acesta urma să fie respectat pe toată durata traversării Sierrei. 

După o ultimă privire de stăpân aruncată taberei, lăsând Belle-Roulotte în seama soţiei şi a copiilor, domnul Cascabel se îndreptă, însoţit de Cuişoară, spre casa ale cărei coşuri fumegau printre copaci. 

Ferma era proprietatea unui californian şi a familiei sale, care îl primiră bine pe saltimbanc. Fermierul se angaja să-i închirieze trei cai şi două călăuze. Acestea urmau să însoţească vehiculul până în locul de unde pantele începeau să coboare spre est; de acolo aveau să se întoarcă împreună cu caii de rezervă. Numai că treaba asta costa cam mult. 

Domnul Cascabel vorbi ca unul ce n-avea deloc chef să arunce banii pe fereastrăşi în cele din urmă căzu de acord cu o cifră cu nimic mai mare decât suma plănuită pentru acea parte a călătoriei.

A doua zi, la orele şase, sosiră cei doi oameni, iar cei trei cai aduşi de ei fură înhămaţi înaintea lui Vermout şi Gladiator. Belle-Roulotte porni să urce printr-o trecătoare îngustă, cu păduri bogate pe ambele părţi. Spre orele opt, la una din cotiturile defileului, minunatele ţinuturi ale Californiei, pe care familia Cascabel nu le părăsea fără un anume regret, dispărură cu totul dincolo de masivul Sierrei. 

Cei trei cai ai fermierului erau animale puternice, se putea conta pe ele. Aşa să fi fost oare şi însoţitorii lor? Asta părea mai puţin probabil.

Erau nişte oameni puternici amândoi, pe jumătate indieni, pe jumătate englezi. O, dacă ar fi ştiut domnul Cascabel, cum le-ar mai fi făcut vânt fără nici o ezitare!

În sfirşit, Corneliei nu-i plăceau mutrele lor, Jean împărtăşea părerea mamei, care era şi părerea lui Cuişoară. Domnul Cascabel nu se arăta preocupat de această problemă. La urma urmei, erau doar doi inşi şi nu le-ar fi fost prea uşor dacă puneau ceva la cale.

Cât priveşte întâlnirile periculoase, ele se arătau puţin probabile în Sierra. Drumurile erau, fără îndoială, sigure în acea perioadă. Trecuse timpul când minorii din California, cei cărora li se spunea loafers şi rowdies, se înhăitau cu răufăcători veniţi din toate colţurile lumii ca să-i brutalizeze împreună pe oamenii de treabă. Legea linşajului izbutise să-i pună la punct.

Totuşi, prudent cum era, domnul Cascabel îşi propuse să fie cu ochii în patru.